Un elefant la polul nord

pinguin

Oamenii sunt printre cele mai nemulţumite fiinţe de pe planetă. Când sunt mici, vor să fie mari şi invers. Li se pare ori că sunt prea graşi, ori prea slabi. Se gândesc dacă nu cumva li s-ar potrivi mai bine altceva decât ceea ce le vine mănuşă. Oamenii pun la îndoială dovezile şi se încred mai degrabă în aşteptările lor. Dacă trăiesc din plin, au impresia că ies prea mult din normalitate, dacă sunt cumpătaţi, se tem de posibile regrete viitoare. Oamenii sunt siguri pe ce le poate aduce ziua de mâine şi sunt sceptici cu privire la pertinenţa clipei de acum. Dacă acţionează pe loc, înseamnă că s-au pripit, dacă îşi cântăresc atent fiecare mişcare, pare că sunt lipsiţi de curaj. Unii îşi doresc să fie animale, alţii păsări; să fie ei înşişi li se pare prea puţin. N-am văzut vreun pinguin care să vrea să fie elefant, spre exemplu. Să fie oare pentru că nu am vorbit niciodată cu un pinguin sau că el a ales să fie în loc să-şi dorească?

Sursă foto:

http://bit.ly/1UKSFm7

Amarul ce se varsă peste dulcea linişte-a tăcerii

 

paintings-sea_00400026

Corul către Deianira, care nu avea nici o veste de la soţul ei (Heracles) plecat departe de casă de mai mult de un an:

Ascultănu-ţi pierde tu dulcea nădejde,

Căci fiul lui Cronos, prea marele rege, 

Mai marele lumii, el nu-i dăruit-a

Pe oameni cu-o viaţă lipsită de-amaruri;

Căci fieştecăruia scrisă-i odată

Răstriştea şi iar, altă dată, huzurul,

Aşa cum pe bolta cercească se-nturnă

Întruna şi stele Ursei cea mare.

Nimic nu-i statornic: nici noaptea-nstelată,

Nici soarta haină şi nici bogăţia.

S-abate din nou sărăcia… şi iarăşi…

Vremelnice-s toate pe lume… Regină,

Nu-ţi pierde nădejdea! Ascultă-mi povaţa,

Şi-n greaua răstrişte, în fiece clipă,

Aceste-adevăruri păstrează-le-n suflet,

Păstrează-ţi nădejdea! Căci cine vreodată

Văzut-a pe Zeus uitându-şi copiii? 

 

Deianira:

Ţi s-o fi spus de ce mă zbucium eu atât;

De asta-ai venit – socot. O, fie-ţi dat

Nicicând să-nduri ce-ndură sufletu-mi! Căci azi

Tu încă n-o poţi şti; în tinereţe-aşa-i!

Căci tinereţea are raiul ei: nu-l bat

Furtunile, nici ploile, nici arşiţa;

Ea zburdă-n bucurii şi-şi toarce firu-aşa

Pân’ce fecioarei i s-a spus femeie. Ah!

Abia atunci, ştiind ce-s nopţile de griji

Şi frământări, va tremura şi pentru soţ,

Şi pentru-odraslele-i. Şi când îşi va vedea,

Ea însăşi, soarta ei, va înţelege-atunci

Tot chinul meu… Ce suferinţe-am îndurat!

 

Fragment cules din Trahinienele, opera lui Sofocle, poet grec născut în anul 496 î. Hr. El a pus bazele tragediei clasice greceşti împreună cu Eschil şi Euripide. Fragmentul a fost preluat dintr-o ediţie  a bibliotecii pentru toţi, apărută în anul 1965 sub tiparul Combinatului Poligrafic “Casa Scânteii” – Bucureşti. Redactor: Ion Acsan, Tehnoredactor: Ion Tudor.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/1RYA56A