Asta e pentru cei pe care uneori nu-i vedem, pentru cei ale căror nevoi credem că le știm fără să-i întrebăm, pentru cei pe care nu-i cunoaștem fiindcă n-am încercat, pentru cei a căror poveste de viață smulge din noi sentimente mai adânci decât strădaniile noastre de a trăi. E despre cei de care uităm când ne gândim ce să gătim și de care abia ne amintim când nu mai e loc în frigider sau când se învechește mâncarea. E despre cei ce nu uită să fie oameni nici când nu-și mai amintesc cum îi cheamă, când a fost ultima dată când au fost strânși în brațe sau dacă i-a îmbărbătat vreodată cineva cu adevărat. Uneori sunt ocoliți de parcă inima lor s-ar hrăni cu repulsie, alteori se consideră că neajunsurile lor le sunt suficiente pentru ce necesități au. Ei – care străbat zilele fără nevoia de a visa, ei – care nu amestecă realitatea cu niște condimente pentru a fi mai ușor de înghițit, tocmai ei, care primesc oricât de puțin, nu-s bine primiți în perspectiva noastră asupra existenței. Mulți nu cer nimic, dar ochii lor vădesc un gol pe care nu-l poate umple nici toată bunăvoința noastră. Unde să-i spunem dorului de ei să-i caute, cum să-l facem să renască de după atâtea crâncene strângeri de pleoape, ce mână poate mângâia atâta chin? Ei mor fără să-i știe nimeni, dar Dumnezeu nu-i uită niciodată. Noi parcă n-avem loc de suferințele lor, dar ei ne ies în cale ca și cum nemărginirea ni se pune în față, ca s-o vedem. Nici nu știm că de fapt ne întind o mână spre cer, acolo unde se face dreptate pe vecie, sădind în noi o zbatere de suflet ce ne ridică din întunericul în care am căzut, uitând că am primit atâtea daruri mai înainte de a lucra pentru a le spori. Sămânța virtuților noastre e cultivată în noi, nu ne aparține. Uităm că am pornit în viață de mult mai în față decât ei și mulți alții. Uneori închidem ochii din nepăsare și-i deschidem doar ca să nu ne izbim de zidurile indiferenței. Am primit atâtea, să dăm din ce avem, din ce-a crescut mai bun în noi.

Sursă foto:

https://bit.ly/32G8HYo

Sute de copilării înfloreau pe o câmpie veselă din fire. Poate că le avuseseră drept model pe cele dinaintea lor, poate că se lăsau inspirate de florile colorate, așezate ici-colo în pâlcuri, ca niște comori gata să fie descoperite de ochi pătrunzători și curioși. Iarba creștea de un metru acolo, iar piticii voioși se jucau pititea printre firele zdravene ce păreau uneori copaci vrednici să-și înalțe frunțile spre cer. Cât era vara de lungă, masa de prânz aproape că nici nu exista, nimeni nu avea timp să se gândească la asta, cu toții zburdam din zori și până în seară de parcă meseria noastră ar fi fost să ne bucurăm că trăim. Firește că nu ne gândeam așa, dar tare bine ne mai pricepeam să jucăm prinsea cu visele, țopăind pe clipele ce se așterneau dinaintea noastră. Un cântec nesfârșit era larma copiilor de pretutindeni, care acoperea zumzetul mașinilor cu un soi de mână gigant, strângându-l în palma-i gingașă. Ce-i drept, pe vremea aceea mai multă zarvă făceau insectele. Pe atunci erau mai puțini aceia care goneau să ajungă cât mai iute în deșertul spre care-i îndrepta golul din inima lor. Când iarba se transforma în grămezi de fân era un prilej nemaipomenit de a continua să ne jucăm în fel și chip, plonjam în mulțimea de fire ca și când fericirea se făcuse ghem chiar în fața noastră. Luam câte un smoc de fân și-l țineam ca pe făclie, alergând fără țintă, iar firele se pierdeau în urma noastră și țeseau haina unei copilării lipsite de orice grijă. În serile de vară ne strângeam în jurul celor mai mari care povesteau tot felul de lucruri de dincolo de câmpia noastră. Greieri și lăcuste, fluturi și șopârle, toate își găseau rostul chiar și în acest mijloc de oraș. Copilăria era luată în serios pe atunci, era lăsată în legea ei. Rogojini și bețe clădeau cazemate, era un sâmbure din bărbăția strămoșilor ce încolțea în noi ideea că va veni și o vreme în care va trebui să apărăm ceea ce prețuim. Iarna construiam forturi din nămeți, bătăile cu bulgări erau pregătite în detaliu, cu o precizie militară și o inocență gingașă. Uneori câmpia noastră era ca o planetă a oamenilor de zăpadă. Mergeam cu săniile până la blocul vecin, acolo era o mică vale care iarna nu putea fi altceva decât derdeluș. Ce ne doream noi pe atunci? Să ningă, să se aștearnă zăpada peste pământ și noi să zburăm pe deasupra lui ca și când nimic nu ne putea trage înapoi. Și chiar așa era, nimic nu ne putea împiedica să ne luăm avânt pe coasta ce lega prezentul de nemărginirea trăirii lui. Nu exagerez cu nimic, când vine vorba de copilărie metaforele sunt un fel de observații mult mai sărace decât emoțiile de-atunci. Legam săniile una de alta cu frânghiile de care le trăgeam după noi, era un tren care avea puterea de a aduce vacanța în mijlocul trimestrului. Eram cuprinși de nerăbdare când zăpada nu era suficientă pentru un derdeluș ca la carte, așa că turnam spre seară apă de sus până jos și ne rugam să înghețe până a doua zi dimineață. Gheața nu era cel mai bun lucru pentru cei cu mini schiuri de plastic, puțin mai mari decât cizmele sau bocancii lor. Se juleau repede și stratul lor era subțire. N-am să uit niciodată strălucirea soarelui oglindită pe pârtie. Parcă îmi spunea ”fii pe pace, toate cele frumoase pe care le trăiești acum vor fi mereu vii”. Nici n-am cum s-o contrazic, pe lângă faptul că nici nu vreau. Abia când ne întorceam de la derdeluș, acasă ne dădeam seama că eram uzi fleașcă. Trântele, căzăturile în zăpadă și pe iarbă, ele erau croiala minunată și nevăzută pe care o purtau hainele noastre. Primăvara ne trecea strada definitiv înapoi pe câmpia noastră. Patru pietre mai mari deveneau porți de fotbal, cele mici ne așteptau cuminți în parcare să jucăm Castelul. Vara se așternea pe jos cea mai îndrăgită Frunză. Fete și băieți de toate vârstele se puneau de acord într-o clipă că veselia e iscusința de a convoca o adunare de voie bună. Parcarea era un tărâm bun de joacă, dar câmpia noastră era patria ei. Într-o zi de decembrie, câțiva dintre tovarășii de joacă mai mari săreau cu picioarele pe o pancartă de metal dărâmată. Am sărit și eu, neștiind exact de ce calc în picioare acel panou. Cineva scotea țipete de bucurie dintr-un oltcit aflat în mers, pe unul dintre geamuri flutura un tricolor cu o gaură în mijloc. Tata mi-a zis că-i periculos să ies din casă în acele zile și l-am ascultat. Nu înțelegeam de ce unii oameni erau bucuroși, dar în același timp era primejdios să stăm afară.

Era aproape vară, de niciunde au apărut pe câmpia noastră patru excavatoare. Erau parcate la puțină distanță unele de altele, undeva în mijloc. Cei mari spuneau că se va săpa o groapă mare în câmpia noastră. Nici nu ne-am gândit cât de mare va fi, pur și simplu am dat fuga pe câmpie și am început să tragem de niște cabluri ale excavatoarelor. Ne-am umplut buzunarele de la groapa de nisip din apropiere și, cu tact și multă băgare de seamă, vărsam nisipul în rezervoare. Am reușit să facem asta la două dintre ele. A doua zi priveam cum două dintre excavatoare mușcau din patria copilăriei noastre. Pe sub celelalte două se tot băgau niște oameni în salopetă, tot manevrau diferite scule pe lângă ele, pe deasupra și pe dedesubtul lor. În sufletul meu se smulgeau multe dintre zâmbetele de altădată. Era mai dureros decât toate bătăile primite la un loc. În zilele următoare au apărut și basculantele, groapa se mărea iar noi știam deja că am pierdut. Am stat în fiecare zi acolo, de dimineața până seara. Cu excavatoriștii nu am putut vorbi, dar am reușit, într-un final, să ne împăcăm cu șoferii de basculantă. Ne luau în cursă când cărau pământul în altă parte. Am mers de câteva ori la locul unde era strămutată câmpia noastră. Apoi n-am mai putut merge, era prea dureros. Chiar în zilele acelea se deschisese o consignație în apropiere. Aveau Coca-Cola la cutie și acadele. Am cumpărat acadele. N-am mâncat niciodată ceva dulce cu atâta amar înăuntru. Mi-am dat seama cât de învinși eram, ce rușinos de nedrept troc eram obligați să primim. Când săpăturile au ajuns până în marginea dinspre strada pe care o treceam spre derdeluș, acolo unde era singurul flăcău de-al plantelor, un măr, n-am mai suportat și am plecat. L-am văzut răsturnat cu rădăcinile în sus, pe o fâșie din margine. Săpăturile au durat mai multe săptămâni, cam cât jumătate din vacanța de vară. Ne-au luat tot, bucățica de pământ pe care ne-au lăsat-o avea pe ea trei canale legate de punctul termic. Era exact locul pe care construisem odinioară o parte din cazemata pentru care strânsesem cărămizi și calupi. Cu toate astea, au fost câteva seri când am jucat pititea în groapa aceea imensă. Era adâncă de cam 10-15 metri, poate mai bine. Pierdusem toată câmpia noastră, dar a fost cel mai frumos bun rămas pe care puteam să îl luam de la scumpa și minunata patrie a copilăriei noastre. Pe groapa aceea s-a construit o bancă cu două etaje, e în picioare și astăzi. Nici vecinii noștri nu mai au derdelușul. Dar mai drepte decât toate construcțiile stau amintirile noastre, căci toate cele frumoase pe care le-am trăit atunci vor rămâne vii.