Ceea ce părea o poartă spre alte întinderi era de fapt ușă de temniță. Intrase atras de o lumină pe care-o vedea drept călăuză, însă acea lumină nu te făcea să vezi totul mai limpede, ci te orbea. Zăbovi o vreme în jurul ei, dându-i târcoale ca un îndrăgostit nerăbdător să se lase ispitit de farmecele unei prezențe atât de suave, încât aproape că era nepoliticos să nu te apleci respectuos la fiecare mișcare a ei. Era atât de absorbit de strălucire încât nu observa întunericul din jurul ei. Aripile-i zburdau vesele, ca și când ar fi descoperit cu inimă de copil bucuria jocului. Dădu să se apropie, o căldură mare îl ținea totuși la distanță. I se păru puțin ciudat, căldura e o chemare, un fel de îmbrățișare cu toată ființa, cum era cu putință să-l respingă? Se roti în jurul ei, de parcă ar fi adulmecat o mireasmă dulce care se unduia în suflul gingaș al unei adieri de vânt. Era ca un vals pe care pluteau simțurile, iar valurile care le mișcau veniseră dintr-o contopire a sunetelor muzicale într-unul singur. Cu toate că întâmplările i se păreau ca o înlănțuire firească, ceva din sinea lui se depărta cu pași repezi de această imagine, și nu numai că nu voia să-i aparțină, dar dădea impresia că vrea să se țină la distanță, ca să delimiteze într-un fel diferența mare dintre ce este și ce ar trebui să fie. Dar el sfida această tragere înapoi cu avântul unui impuls încrezător în clipa ce urma să vină. La un moment dat, o beznă deplină se așternu pretutindeni. Deși nu vedea nimic în preajmă, se lăsa ghidat de închipuirea unei firești întâlniri. Rătăci îndelung și singurul imbold de a continua venea din nădejdea că lumina va reveni, încă mai simțea chemarea ei. Dintr-o dată, îi păru că se pierde-n văzduh, pe după dealul cu flori. Întinse aripile ca și când s-ar fi cufundat în infinit. Pentru o clipă se văzu în drum spre locul de unde izvorăsc zorii zilei. Se prăbuși pe cimentul rece al scărilor. Întuneric, atât putea observa, frig, atât mai izbutea să simtă. Își luă avânt iar și iar, ținea ochii strânși cu putere și în gând țintuise adierea de vânt și mireasma petalelor. Se ridica și se prăvălea cu aceeași forță, nădăjduind că dorința lui de a se întoarce printre flori va străpunge zidul.

Adevărata lumină veni odată cu binecuvântarea dimineții. Un firicel de aer rece se strecură pe sub ușă, mângâindu-i aripile care încetaseră a se mai zbate cu ceva vreme în urmă. Fără să mai poată ști, a întâlnit lumina pe care o căutase, însă nu s-a stins înainte de a se otrăvi cu amărăciunea că ceea ce i se păruse o a fi trăire intensă nu fusese decât un dans cu propria iluzie.