Month: June 2016
O dată și gata
Ascultă,
Tudor Mușatescu (n. 22 februarie 1903, Câmpulung-Muscel – d. 4 noiembrie 1970, Bucureşti) a fost un poet, prozator, dramaturg și umorist român.
A absolvit facultatea de litere și filozofie și facultatea de drept. Provenind din familia unui avocat, “contaminat” de înclinațiile artistice ale mamei sale, Tudor Mușatescu este cuprins de patima scrisului încă din anii de școală.
Scrie epigrame, compune de unul singur o revistă scrisă de mână, “Ghiocelul”, cu versuri, schițe și chiar cu o piesă de teatru, intitulată “Ardealul”. A scris schițe, romane, piese de teatru dar succesul i-a fost adus de teatru.
La maturitate, atât ca vârstă, cât și ca formație artistică, Tudor Mușatescu se dedică trup și suflet teatrului, în calitate de dramaturg, traducător, director de scenă, de conducător și proprietar de teatru. Criticii l-au considerat un fidel continuator, în perioada interbelică, al comediei caragialene de moravuri, prin tipologie, situații și dialoguri spirituale. Debutul scenic l-a avut la Paris, în 1923, în piesa Focurile de pe comori.
Piesele de teatru ale lui Mușatescu, cu deosebire comediile “Titanic-Vals”, “…escu” și melodrama “Visul unei nopți de iarnă”, au avut succes și în străinătate.
Multe dintre ele au fost traduse în limbile franceză, engleză, germană, italiană, greacă, poloneză, cehă etc.
Opera:
Teatru
Focurile de pe comori (1923)
Panțarola (1928)
Sosesc deseară (1931)
Titanic-Vals (1932)
…escu (1933)
Visul unei nopți de iarnă (1937)
Țara fericirii (1946)
Al optulea păcat (1946)
Madona (1947)
Profesorul de franceză (1948)
Geamandura (1950)
Trenurile mele
Scenete umoristice
Titanic vals(1974)
Romane
Mica publicitate (1935)
Schițe umoristice
Nudul lui Gogu (1928)
Ale vieții valuri (1932)
Aforisme
Fiecare cu părerea lui (1970)
Versuri
Vitrinele toamnei (1926)
și cinci volume de Scrieri (1969) – postum 1978.
Surse biografice:
http://bit.ly/2aFCGCN (+ sursă foto)
Capitolul fără sfârşit
Plecase departe fără să ceară socoteală nimănui. Unde? Dacă ţi-aş spune, cu siguranţă n-ai recunoaşte locul. Nu, nu are un nume, dar cel mai probabil ai vizitat şi tu unul ca el, însă nu pe acesta. Tot ce îi ieşea în cale se compunea cu fiecare pas al lui. Norii sunt doar pe cer? Da de unde, uite câţiva în palma lui, abia s-au aşezat să-şi mai tragă sufletul, s-au tot alergat cu fluturii până când n-a mai existat nici o diferenţă între ei. Când s-a oprit o clipă, a văzut câmpia pe cer, se urcase acolo pe un puf de păpădie. Cerul e oglinda frumuseţilor de pe pământ. Se bucură să vadă un avion trecându-i pe sub bărbie, foşnetul hârtiei a fost de astă dată ca un suflu de surâs, ca bucuria unei răsuflări uşurate. De altfel primul lui zmeu fusese o foaie aşezată în vârful unei aţe. Dar acela nu era un zmeu, era un zbor peste vise. Ce privelişte trebuie să fi fost! Ai mai zâmbit de fericire? Atunci închipuieşte-ţi cât de intens a simţit el momentul încât n-a fost vreme să-l mai exprime. O simţire ca o furtună de năprasnică şi delicată ca aplecarea unei petale sub alunecarea unei picături de rouă. Să fi fost un zbor cu racheta într-o galaxie de planete? Nici gând. A fost ceva nemăsurabil: rostogoliri fără margini în baloane de săpun. Zarea nu se află între pământ şi cer, ea le conţine. Acolo merge gândul lui uneori chiar şi acum. Deşi plecase departe atunci, acum, când a trecut atâta timp, şi-a dat seama că nu a ajuns deloc unde trebuia. Nu, drumul n-a fost greşit; numai oprirea din mers. Se ridică şi porni din nou. După câţiva paşi un om îl sfătui să stea pe loc. Se urcase pe o piatră şi se purta de parcă ţinea înălţimile în mână. Omul se apropie de el, îi deschise palma şi-i spuse:
- Copile, fii serios, ăsta e un băţ.
- Omule, fii fericit, aceasta este o baghetă magică, răspunse copilul.
Sursă foto:
laizvor.com 