Sosiri, plecări și continuări

peisaj-de-toamna-cale-ferata

Trenul plecase de multă vreme, iar în urma lui lăsase toate așteptările. Toate clipele pline de fantezie au rămas în gară, căci drumul, călătoria, sentimentul, toate sunt deseori diferite decât așteptările. Ceea ce putea fi rămâne pe loc, ceea ce este merge înainte. Ce nebunie, să mergi necontenit înainte, ba chiar și grabnic, să nu privești în spate și totuși să te întorci în aceleași locuri, să bați aceeași cale privind numai înainte, ca și când izbăvirea ar veni din această fugă. Încotro ar fi calea cea bună, dacă noi ne-ntrebăm de unde venim și nu ”ceea ce putem să devenim”? Dar au plecat cu toatele, numai că ele se întorc la noi cu ceva nou de fiecare dată. În acest tren sunt numai locuri în picioare, se spune că asta ar fi poziția dreptății. Să stai pe scaun e opusul rugăciunii, și, pe undeva, e și normal, în loc să stai în genunchi, te așezi prea comod ca să-ți pese prea mult. Nici un inculpat nu-și recunoaște vina stând jos, el pledează din picioare. Iată, să stai pe scaun e prea josnic și pentru minciună, cum altfel ar putea să stea ele, dacă nu în picioare, ele, care-s sclipiri de adevăr? De bună seamă că pe această rută nu a existat niciodată controlul, aici e o ordine care vine de undeva mai presus de minte, așa că nimic nu poate fi interpretat sau însușit fără drept. Rugăciunea e pentru iertare și recunoștință, nu pentru dorință. Rugăciunea e oglinda-n care-ți vezi sufletul, și n-ai ce să ceri de vreme ce-l ai în față pe cel care știe să recunoască frumusețile mai bine decât oricine. Deși vagoanele-i sunt nenumărate și locomotiva pusă pe iuțeală, trenul aista nu face zgomot câtuși de puțin. Semnalul lui de alarmă se simte, nu se aude. E un tren mai special, nu întârzie și nu se oprește niciodată, toți pasagerii urcă și coboară din mers. Cu toate astea, nu e niciodată îmbulzează și nici nu există neînțelegeri. Geamurile sunt îndreptate spre apus, în viața fiecărui pasager e loc de atâtea începuturi. Bagajele sunt de fapt intensități. Compartimentele sunt spațioase, nimeni nu umblă cu jumătăți de măsură. Pe holuri nu zăbovește nimeni, nu există nerăbdare sau încurcături. În trenul vieții s-au suit clipele, străbat depărtări și apoi se întorc la noi cu și mai multă profunzime și înțelepciune. Cât despre celelalte trenuri… frunzele știu prea bine, de aceea au și rămas aici:  ajungi acolo unde trebuie când îți cauți rostul pe lângă vatră, acolo s-a născut și el, odată cu tine.

 

Mulțumim domnului Florin Galan pentru fotografie.

Totul vine de sus  

apa-curgatoare

Asta spune râul când coboară la vale – și ploaia, și visul, și inspirația. Tot ce vine de sus ajunge la toată lumea. Tot ce vine de sus se dăruiește deplin, fie că e rază de soare sau sunet de aripi. Dacă putem admira ceea ce vedem înseamnă că suntem capabili să iubim ceea ce simțim.  Simți apa, fără s-o atingi, fără s-o asculți? Ți-ai imaginat cum trăiește o piatră, ce-ar putea gândi ea? Ai urcat până-ntr-acolo unde norul stă față-n față cu răsăritul? Ce schimbi de replici ar putea fi între ei, înainte ca soarele să se arate întregului pământ? Ce bine că nu vom ști niciodată lucrurile astea! Putem visa la ele în fel și chip, ne putem închipui orice. Acest ”orice” e însăși libertatea pură. Firește că visul vine de sus, altfel aspirațiile lui n-ar putea fi atât de înalte. Acolo e lumea rugăminților care s-au ridicat peste puteri, acolo e patria celor ce se-mplinesc fără să fie mai întâi rostite.

 

Un mărăcine la margine de râu de-aș fi,

Și tot aș ști ce-nseamnă să-nflorești,

Un susur blând în mintea unui surd ce desena câmpii

Învie gândul și voința din farmec de povești.

 

Iubită apă, treci iute fără-n urmă să privești,

Se prăvălesc la vale năzuințe,

Prin simplul fapt că te iubesc, îmi dovedești că ești,

Așa-i șoptea din nemișcarea lui eternă,

Plină de patimi și fără de dorințe.

 

Un mal bătrân în care a săpat conștiința

Se pregătea de-o viață să rămână,

Căci îi pleca tot ce-i era mai drag odată cu ființa,

Și iată că din veșnicia de-ntâmplări

Tot clipa rămânea peste suspinul lui stăpână.

Academia de leșin cu stil

cap-patrat

Bun venit, dragile mele! Așa de dragi îmi sunteți că-mi vine să mă trec în testamentul vostru cu mâna mea. Ne-am adunat aici fiindcă n-a fost nevoie să căutăm loc în altă parte. Sunt convinsă că sunteți nerăbdătoare să începeți cursurile academiei noastre și sper că veți înțelege cât de important e să ne lăsăm purtate de eleganță chiar și atunci când cădem de la etaj. Primul modul al activității noastre se intitulează ”Codul bunelor frapiere” și este un fel de introducere în lumea rafinamentului premium. Dar să nu credeți că nu ne-am gândit și la impactul social pe care îl putem avea; de aceea, 0,1 % din încasările efectuate prin intermediul porumbeilor călători zboară direct în contul Asociației pentru Reabilitarea Psihică a Femeilor ce nu își pot Permite Tatuaj Dentar. Programele noastre de într-ajutorare se desfășoară pe multiple niveluri și astfel se justifică taxa noastră mai variabilă decât dobânda sau vremea. Spre exemplu, o campanie umanitară are loc chiar în aceste clipe în Burkina Faso, unde sute de oameni participă la Conferința Internațională pentru Ridicarea Stimei de Sine Deasupra Capului. Dacă doriți, în pauza de masă, cea dintre felul patru și cinci, vom putea iniția o videoconferință cu profesorul Eulian Egolianu, aflat la fața locului, care ne va vorbi despre beneficiile gândirii pozitive în mijlocul unei familii flămânde. După cum probabil intuiți deja, cursul nostru este complex și atinge foarte multe aspecte, de la responsabilitate socială până la arta de a comanda ceai fără ochelari de soare pe nas.

Am inclus în programa noastră și discipline mai puțin cunoscute, dar deplin acreditate, cum ar fi: Compromiterea cu onoare, Schematica discursului tăcut, Introducere în Ieșintologie, Bazele Nepăsării și multe altele. Chiar zilele trecute îi povesteam unui zid cum am reușit să obțin atâtea premii în domeniul comunicării și relaționării. Așadar, aveți la dispoziție toate resursele pentru a finaliza cursul cu succes, avem și un psiholog renumit, dedicat oricând cerințelor voastre, odată a reușit să trateze un om răpit de prietenii lui în Irak; deși trauma era destul de adâncă, profesorul doctor Dilet Antte a reușit să scoată la suprafață echilibrul emoțional al pacientului cu ajutorul unui vechi amic, un grande senior vidanjor.

Acum vă invit să facem un tur al academiei, o mică plimbare prin sălile de curs. Aici avem un mic muzeu al Bunului simț, prost organizat, e drept, dar n-am avut decât unul și persoana care l-a uitat aici era cam împrăștiată, iar noi am vrut să recompunem cadrul natural în care s-a scris istoria lui. Vom păși în câteva momente în ceea ce noi numim Laboratorul de bronzat păreri, în spatele acestei tehnologii de ultimă generație – toți desecendenții ei au decedat la asamblare – se află un efort enorm depus pentru a le arăta celor mai optimiști dintre noi partea mai întunecată a paharului gol. În dreapta scărilor se află Aula Magda, consultantul nostru în materie de praf și implementare de făraș 360. În spatele ei sunt ușile care dau în sala mare, că în cea mică n-au tupeu fiindcă-i mai arțăgoasă și le-o taie din scurt, și știți cât de sensibile sunt ușile pe partea asta. Ar urma acum etajul superior, dar are un aer de privitor de sus și nu primește vizite.

Sursă foto:

http://bit.ly/2etTfmV

Drama lui Pledoarian

picatura-de-apa-desen

M-am împrietenit cu văr’ meu de când eram mic. Bine, şi el era mic, dar un pic mai mare decât mine. Ne-am înţeles de minune din prima, mai ales că amândoi am învăţat să vorbim destul de târziu. Primele cuvinte le-am spus într-o seară, apoi ne-am trezit că vorbim în fiecare zi. Pe la cinci ani mi-a spus o mătușă că vorbește gura fără mine, eu i-am zis că e văr’ meu, dar ea o ținea una și bună. Îl rugasem și eu să se țină de cuvânt, dar el n-a putut să facă altceva decât se țină de al meu, că el n-avea. Chiar și-așa, văr’ meu mi-e prieten bun și în zilele noastre – că e marți sau poimâine, noi le ținem la comun, nici n-are sens să le-mpărțim că ies mai puține. Chiar alaltăieri mi-a cerut să-mi dau cuvântul de onoare; i l-am dat pe loc, și, ce crezi, l-am mai văzut de-atunci? Cine știe pe unde mi-l spoiește cu neobrăzări? Nici nu v-am spus că-l cheamă Dinprincipiu, și nici că e instalator. Treaba e că nu vrea să priceapă că ulcioru’ nu merge de multe ori la apă, o să i se înfunde la un moment dat. E trist că nu știe meserie, și nici meseria nu-l știe pe el, ba chiar se jură că nu l-a văzut măcar în treacăt. Tragedia e că nu-i pot vorbi fățiș despre asta, e alergic la adevăr, a-ncercat un vecin să-i spună că douăzeci și două e oră de liniște și a fost groasă de tot: i-au ieșit șapte ghebe pe frunte și-o mânătarcă-n călcâiul stâng. A doua zi dimineață l-au găsit cu picurat de vânt – nu vă mirați, la câtă risipă se face, nu-și mai permite nici vântul să verse nimic. Da’ n-am încotro, nu pot să chem pe cineva care se pricepe, nu vreau să-mi supăr cel mai bun prieten. Totuși, nici vecinu’ de jos nu mai suportă să-i plouă din tavan. Degeaba i-am făcut cadou pelerină de ploaie cu căței, zice că oricum le miroase blana urât când se udă. Eu i-am spus că un om cu imaginație bogată are mai multe șanse să fie fericit în orice condiții, dar el pur și simplu se opune bunei conviețuiri, zice că n-are cum să-și închipuie că nu-i cade apă în creștet când se aranjează în oglindă. I-am făcut comadă de oglindă pentru hol, dar zice că-n baie se vede mai clar cărarea cea bună. De mutat, n-am cum să mă mut, reparația n-o pot face, că vine maestrul Dinprincipiu și vede c-a umblat altcineva la țevi, iar vecinul nu se lasă convins că nimeni nu-i perfect, nici măcar conducta de apă rece. Ce viață amară, ce om neînțelegător!

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2d8SIFI

Înțelepciunea unui sentiment

copaci-in-ghiveci-natural

 

Până când vă vor smulge într-o doară,

Cu degete ce nu cunosc pesemne mângâierea,

Veți crește ocrotind pacea care-ncolțește pe-un lăsat de seară,

Zdrobind cu plecăciuni stârnite-n pieptul unei adieri

Eul care-și ademenea cu preamăriri puterea.

 

Și ei au brațe, ca și voi; și-n ei roiește seva ca-ntr-o horă,

Și ei se minunează de întinderea albastră care ne veghează,

Și ei au învățat că plânsu-i semn că sufletul ne sângerează,

Însă de-ar fi privit blândețea ca pe-o soră

Mai mare decât tot ce își închipuie că le-aparține,

Ar dărui mai mult decât răsplata ce li se cuvine

Pentru că până la pieire cu sinele-au luptat

Ca frumusețea să le stea în fire.

 

Iertați-i că nu știu să vă iubească,

Nu le încremenește zâmbetul pe buză nici năprasnicul îngheț,

Cum ar putea să îndrăznească să vă prețuiască

De vreme ce-au rămas datori pe veci cu-n ideal măreț?