Cerere în căsătorie

buchet-de-flori-desen

Sunt nebun după tine – bine, și în fața ta, și în lateral, dar mai ales de-a dreptul. Aș fi nebun și dedesubtul tău, însă nu am primit aprobare pentru a săpa atât de adânc în inima-mi plină de tine. Te știu de când căutam să mă cunosc, totdeauna mi-ai fost alături. Uite, m-am așezat în gem de caise, în genunchi era prea convențional. De ce crezi că apari în toate poeziile mele? Niciodată n-am scris pe vreo foaie fără să te adaug și pe tine. Știi, nu știu ce m-aș face fără tine, probabil arheolog; aș dezgropa trecutul și l-aș reface bucățică cu bucățică doar ca să-ți semene leit. Iată, imaginea unei lumi perfecte! Am închiriat aleea asta ca să-mi pot exprima sentimentele în intimitate. Peste tot pe unde mă duc lumea mă-ntreabă de tine, cum să nu te prețuiesc mai mult decât viața însăși? M-am gândit bine, numai cu tine pot merge peste tot și tot timpul fără să mă plictisesc.

Și după ce-i spun toate astea voi porni curcubeul electric. Am repetat de patruzeci și patru de ori și acum o știu pe dinafară.

– Ce ziceți, domnule primar, am șanse să spună da?

– Cu toate că cererea în căsătorie e o certă declarație de dragoste, mă tem că este imposibil să te căsătorești cu numele dumitale.

– Ia te uită grozăvie!? Da’ cum vine asta? În lumea în care oricine poate pretinde dreptul de forma un cuplu și cu o verandă, dacă așa consideră că simte, dumneata îmi negi dreptul la fericire?

– Nici pe departe, domnule. Însă nu te poți căsători cu numele dumitale.

– De ce, dacă e tot ce-mi doresc?

– Pentru că ești deja căsătorit. Sfârșește pe cale amiabilă căsătoria încheiată acum opt ani și apoi te poți prezenta la mine.

– Asta e peste poate, nu mi-a călcat niciodată strâmb, ne-am înțeles nemaipomenit în toți acești ani.

– Și-atunci, de ce vrei să te recăsătorești, și mai cu seamă de ce cu propriul nume?

– Of, mă face să fiu convins că exist, să mă simt special.

– Bine-bine, dar dumneata ai un nume atât de comun.

– Nu asta e important, ci faptul că e al meu.

– Să zicem că aș putea încerca să te înțeleg, dar în privința căsătoriei nu pot face nimic până când nu vei deveni singur din punct de vedere civil. Trebuie să desfaci căsătoria încheiată cu doamna Mimi și asta e tot.

– Doamna? Dar nu e o femeie.

– E un bărbat? Dar cum a fost posibilă una ca asta?

– Nu, nici măcar. E vorba amorul propriu, așa-l alint eu: Mimi.

Epoca fond de ten

img_20160219_205555

Era o coadă lungă la semafor de parcă se dădea nemurire la kilogram. Cele patru locuri goale din mașină aproape că stăteau cu spatele la șofer și nu invers. El nu vedea golul din jurul lui, căci mintea îi era plină de planuri; avea atâtea de făcut că n-avea vreme să le măsoare necesitatea. În oglinda retrovizoare observă luminile unei ambulanțe. Opri radioul, dar sirena tot nu se auzea – trase totuși mașina câțiva centimetri mai la dreapta. Culorile semaforului se tot schimbau și roțile mașinilor stăteau pe loc. Câte-un claxon zbiera din când în când la strada prea îngustă pentru graba omului modern. O doamnă între două vârste fu atenționată de către agentul de circulație că plasele din mâinile ei depășesc trotuarul de-un metru și că ar fi bine, pentru siguranța ei și a participanților la trafic, să le țină mai pe lângă corp. Luminile ambulanței se vedeau tot mai aproape. În timp ce-și calcula impozitul pe profit, șoferul îi făcu semn din faruri microbuzului din față. Microbuzul era ticsit de oameni, cu toate astea înăuntru domnea o liniște deplină. O bătrânică împărțea un loc cu un tânăr student, iar pe locul alăturat un copil de grădiniță își clipea dorul de mama sa chiar din brațele ei. Bătrânica scăpase de plasele cu săpun de casă și pătrunjel cu care venise la oraș odată cu ocolul oamenilor legii prin jurul pieței de legume și fructe. Dânșii, într-un moment de răgaz, chiar discutau despre cât de convenabile sunt în piață prețurile la cafea, țigări, detergenți și parfumuri, mai ales atunci când nu trebuie să plătești pentru ele. Șoferul microbuzului deschise geamul și aruncă o hârtie. Câțiva pietoni mișunau printre mașinile blocate, se strecurau pe lângă numere de înmatriculare ca deținuții cu gând de evadare pe lângă zidurile închisorii. Spațiul dintre botul unei mașini și spatele celeilalte nu măsura mai mult de două-trei picioare. Un domn care făcea greva foamei a fost evacuat dintr-o parcare cu taxare pentru a nu fi bun de plată. De cealaltă parte a clădirii guvernamentale, participanții la mitingul pentru libertatea de a alege se îndreptau către casă, fiecare pe unde își croia drum. Un stol de ciori traversa cerul ca o corabie ce plutește pe mare. Polițistul privi lungul șir de mașini și se întoarse în mașina de serviciu. Colegul său de echipaj nici nu a băgat de seamă că s-a întors și continuă să privească cu atenție niște lucruri fără importanță. Înainte de a se culca la adăpostul aburului din canal, nea Cinzeacă, cum îi spun cei care ies să-și plimbe câinii în parc, îi dădu unui agent de vânzări niște mărunțiș pentru automatul de cafea. Ecranul cu afișaj de lângă intersecție emitea semnale luminoase; cine-l privea putea afla cât de nefericit este dacă nu-și cumpără noua sonerie de telefon din piele de nevăstuică. De când văzuse girofarul, șoferului îi trecea prin cap o vagă amintire din vremurile când nimic nu era de unică folosință. Vântul purta în aer două frunze pentru care nu conta locul în care urmau să ajungă, ci faptul că vor fi acolo împreună. Străzile puternic luminate nu cer neapărat o echilibrare cu gânduri negre. Ce mai contează, nimeni nu stă să observe dacă o primesc sau nu. Multă grabă, și mai multe întârzieri, tone de promisiuni, și mai multe scopuri personale, așteptări infinite, idealuri inexistente. Astăzi, în jurul prânzului, la biroul Drepturilor Individului cererile au depășit numărul de locuitori ai orașului – însă nu s-a înregistrat nici măcar o singură depunere de respectare a lor. Multă neîncredere, puțină răbdare, multe dorințe, puțină disponibilitate, multe aspirații, puțin efort, multe afirmații, puțin adevăr. Deodată se auzi sirena salvării. Șoferul ieși din mașină și privi dinapoia ei – nu se zărea nimic cât vedea cu ochii. De unde venea salvarea asta, cum de părea atât de aproape și totuși nu se zărea nicăieri în jur? Nu se vedea venind din nici o parte. Șoferul microbuzului deschise radioul – în mai puțin de treizeci de secunde pasagerii au putut afla și că există un leac minune pentru moarte, și că își pot lua un împrumut fără buletin, doar cu rinichiul. Ar fi urmat să afle și noutăți despre trecut, însă șoferul a decis să schimbe postul. Păcat, ar fi avut ocazia să afle și că tratamentul pentru bolile incurabile costă cât n-ar putea strânge omul cinstit o viață-ntreagă, chiar dacă n-ar cheltui un sfanț. Niște sunete care n-aveau nimic melodios se strecurară afară din boxe. O voce de femeie înșira niște vorbe nedeslușibile, un fel de tânguială antrenantă. La un moment dat se puteau distinge câteva cuvinte: ”Trăiește prezentul, vino acum, mâine nu mai contează”. Șoferul căscă și închise radioul, iar nimeni din microbuz nu s-a opus. Pentru ei conta acel ”mâine”, chiar în privința lui își făceau griji, ba chiar pentru el îi întorceau spatele lui ”azi”. Acum e liniște. Unii dintre ei chiar priveau cu oarecare satisfacție decizia șoferului, căci în ziua de mâine locuiește speranța; și mai presus de toate, știau că acel mâine e singura moștenire veritabilă pe care o lasă copiilor, deci cum să nu lupte pentru el? Vântul sufla acum mai discret, putea fi un soi de respect pentru liniștea așternută în microbuz, dar pe bulevardul acesta nu mai era loc nici de interpretări. Rânduri de mașini ocupau ambele sensuri, iată că în capitalism se stă la coadă și pentru întârzierile zilnice. Dar pare-se că n-ar fi nimic straniu în asta, din moment ce un robot îți solicită să dovedești că ești om și tu faci întocmai. Ciudat, când sunt singuri, unii dintre oamenii de azi nu suportă să stea doar ei cu gândurile lor, în schimb, atunci când au companie, ele primează și par să conteze mai mult ca oricând sau ca ale orișicui. Așa se face că mulți dintre șoferii aflați singuri în mașină lăsau capul în jos și aflau tot ce mișcă. Și da, tot de jos, tot de pe loc, imobilizați în biroul mobil denumit adesea mașină. În mediul virtual se vorbește cam mult despre realitate. Iar de trăit…