Praful nu are timp să se aștearnă pe șosele, e aruncat în margine de graba cu care iuțim spre nefiresc. Trei lumini colorate animă un gri sufletesc pe care am uitat să-l conștientizăm. Păsările de lângă noi par să țină un concert mut în fața zarvei gândurilor noastre. Viața arată uneori ca o mare intersecție, pe multe cărări oamenii merg încolo și-ncoace; dezarmarea unora întâlnește bucuria altora, neputința dă nas în nas cu speranța vie, uitarea cu grija, tristețea cu împlinirea, furia cu pacea lăuntrică.

Acum era roșu. Coloana aceasta de mașini stătea pe loc, iar alta se urnea; ca-n viață, unii treceau mai departe, alții urmăreau un tumult care vădea spectacolul nerăbdării, o dramă a multor clipe irosite-n orbire. Motoarele mașinilor erau pregătite să meargă spre alt loc demn de un simbol al nestatorniciei. O copilă trecea printre cutiile de separare pe roți. Deși buzele ei se mișcau, ochii-i vorbeau mai mult despre ea. Poate erau roșii de la atâta plâns neascultat de nimeni, poate că erau obosiți de-atâtea încercări de a-i închide în speranța că deschiderea lor va arăta altceva în jur, ceva mai bun; poate că cea mai mare lipsă pe care o simțea era copilăria ei răpită de greutăți, poate că durerea îi fusese veșmânt și acoperiș deopotrivă. În orice caz, în înfățișarea ei amărăciunea își sculptase portretul. Cu toate astea, pe fruntea ei licărea o lumină. Cineva a făcut un mic gest de ajutor, aproape absent și neînsemnat. De după toate poverile ce-i atârnau pe umeri, glasul ei așeză cinci cuvinte (cât toate simțurile) pe o viață întreagă de înțelepciune: ”Dumnezeu să vă dea putere”.