Printre licăriri de raze,
Vesel și nițel grăbit,
Un fluture scria fraze
Pe-un văzduh de nori albit.
– Când mă vede lumea-ntreagă
Zburând iute prin poiană
Mă întreabă unde merg
Cu un ton cât o dojană.
De-ntregul cuprins mă leagă
Un anume sentiment,
Îmi vine să merg oriunde,
Trăiesc la timpul prezent.
În parfumul fin al florii,
Și-ntr-o adiere lină,
Parc-aud speranța vie
Cum cântă la mandolină.
Spuse el mișcând din aripi,
Cu-n soi de îndemn duios:
Așadar, umblați în voie,
Cătând să trăiți frumos!
Plouă cu flori, să nu privim doar spre noroi,
Acum când norii spală cu-adunarea lor întreg pământul,
Și în șuvoaie să privim ca-ntr-o oglindă înspre noi,
Dându-i din toată inima adevărului cuvântul.
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor.
Ce mai voință, să te hrănești cu trudă,
Să simți dogoarea roadei când încă este crudă,
Fruntea să-ți răcorești cu propria sudoare,
Să făurești o treaptă din orice întâmplare.
Iată-l escaladându-și firea, făcu din viață un urcuș,
Așa cum dintr-un puls versul croiește un arcuș,
O, alpinist etern, atins-ai înălțimi
Și ai urcat mereu fără să te desprinzi de rădăcini.
De trei ori splendoare
Și-o dată simț subtil,
Se-adună-ntr-o culoare,
Buchet, figuri de stil.
Din locuri neștiute,
Cu-n soi de mângâiere,
Se-nalță o tulpină
Ridicată la putere
De-un sâmbure de bine
Tangent pe-un vis frumos
Și-un șir de gânduri fine
Mai scad din greul gros.
Se-mpart priviri adânci
La un întreg nemaivăzut
Și rezultatul îți dă brânci:
Să te oprești s-admiri nu e prea mult.
Adierea vântului fusese portativ pentru un legănat ca o deschidere de aripi. Ecoul unor miresme curate răsuna în mișcarea lentă a norului care călătorea deasupra lor. A fost într-adevăr un concert pentru suflet. O, ce cântec minunat, l-ai simțit? Nu, nu s-a terminat, doar s-a mutat. Clipa de răgaz e un dirijor iscusit, trebuie să recunoști. Pe strada aceasta avem doar semne de vibrație. E singura intersecție în care aglomerarea înseamnă unitate. Sigur că nu e nimic accidental, există un sens unic: armonia. Mă cam depășește să-ți explic mai multe, cert e că aici liniștea are întotdeauna prioritate.
Într-un întins încremenit de nemișcare
O adiere-i un spectacol de simțiri,
Un pâlc de viață desenează amintiri peste uitare,
Iar inima deschide drumul către regăsire
În peisajul pierdutelor priviri.
N-am știut, suflete drag, că te stingeai flămând,
Te străpungeam cu sulița mândriei,
Puteam să te hrănesc când de la gura-mi luând,
Și potolind foamea unui sărman ce se sfia să ceară,
Să-nchid cu milă gura ce-ascunde colții vrăjmășiei
Și să-ți aud glasul cel blând pentru întâia oară.
Nimic din ce avem nu e al nostru,
Afar’ de sufletul ce luminează dinspre ceruri,
Căci viața e un dar primit,
Deci dăruire să se facă voințe și țeluri.
Iertare-Ți cer cu plecăciune, Tată,
Că n-am știut să mulțumesc prin fapte,
Dar din recunoștință răsar tulpini de pocăință
Și așteptarea întoarcerii la casa părintească
Se face un tovarăș de drum bun
pentru acela care vine de departe.
Nu-i unul dintre noi fără greșeală,
Nu-i unul care să priceapă altfel
Că suntem cioburi din aceeași oală,
Pe care în căderea noastră-am spart-o.
Așa că viața ni-i o șansă de-ndreptare,
Că lutul modelat suflare a primit ca să se-nalțe
Și în plutirea lui să urce treptele de curăție,
Lăsând în urmă umbra rătăcirii
ce caută cu-ademeniri să îl înhațe.
Iertare-Ți cer plin de amărăciune, Tată,
Că n-am știut să mulțumesc prin fapte.
Întocmai ca o mână de-ajutor,
Pe un trotuar se ivi un braț mai neobișnuit și verde,
Pesemne că s-a strecurat încetișor
Spre ținta fixă și inertă a ochilor care priveau în gol,
Sperând că o fărâmă de simțire se trezește și îl vede.
”Tu nu lăsa clipa să treacă”, părea să spună el din prag,
”Ci mergi cu ea pe drumul frumoasei străduințe,
Ca să ajungi să crești și să trăiești cu drag,
Să fii o bucurie pentru cei ce te vor întâlni,
Precum s-au înălțat și florile din nevăzutele semințe.”
Deși o ușă-nchisă îi fusese-un fel de casă,
Și-un fir de praf ținuse loc de glastră,
S-a ridicat peste-așteptări ca să grăiască:
“Din ușa care s-a închis în fața ta fă o fereastră”.
O pereche de mustăți se ridică de prin rouă
Și cu-n salt de voie bună iute-și captură vânatul,
O umbră de pătlăgică pe care-o purtase vântul
Ca pe-un șoarece de câmp îmbrăcat în haină nouă.
Deodată se ivește Ghemotoc cel iscusit:
– Peticel, ce faci acolo, prinzi un pui de mi-se-pare?
Însă micul vânător se zgâi puțin pripit
Și-i răspunse c-o-ntrebare.
Ceasul mai de la amiază îi găsi în căutări,
Cică se afla prin preajmă, așezat la loc ferit,
Sâmburele de-adevăr copt în coajă de răbdări,
Pe care în miez de noapte graba l-a acoperit
Cu trei bănuieli venite din ținutul necinstit.
– Frățioare, dă-te-aproape, cred că simțul i-a luat urma,
Văd c-atunci când nu-i de joacă puțini în teren mai mișcă,
– Cum, ce-ai zis, un ghem de frișcă?
– Ei, aiurea-ți zboară mintea, ia de-nfige-o gheară aicea,
Sui-te cât s-arunci privirea mai la țintă ca alicea.
Haide, spune, vezi un pâlc de rochița rândunicii?
– Parc-ar fi un peisaj din poveștile bunicii.
Mai pe seară, tam-nisam, un vioi fir de răcoare
Se dădea de-a rostogolul printre două mustăcioare.
– Nu e vremea pentru joacă, îi zise-n treacăt Peticel,
Ia un loc în dud, pe-o frunză, odihnește-te nițel.
Peticel, dragul de el, se afla acum la masă
Rumega un înțeles gros cât un cotor de varză.
Surse foto:
Pe-asfaltul rece și tăcut zăcea fără suflare
Cel ce din frumusețe se născuse,
Un pui ce zborul nu îl cunoscuse.
Odată ce n-a mai simțit căldura aripii de mamă
S-a zvârcolit în căutarea ei cu disperare,
Bietul de el, avea o inimă flămândă de dragostea ce vindecă orișice rană,
Iar mama lui era plecată după hrană.
Și a căzut din cuib sărmanul,
S-a prăbușit în golul unei despărțiri,
Nici pașii noștri cei grăbiți nu i-au adus sfârșitul,
Nici izbitura de asfalt și poate că nici frigul.
Nu știu ce oare să-l fi doborât,
Dar cred că-n ochii mamei el văzuse lumea-ntreagă
Care-ntr-o clipă peste el s-a prăvălit
Când s-a văzut atât de singur.
Și crunt era că nimeni nu știa
Că lumii noastre-un fluturat de aripi îi lipsea,
Că toți vom merge înainte fără să băgăm de seamă
Că nepăsarea pregătește peisajul pentru dramă,
Că înc-un ciripit ar fi-nsemnat atât de mult
În tot acest vacarm al surzilor ce fac pe dirijorii,
Acest puiuț e doar plecat, nu e pierdut,
Căci iată, se-adunară pe deasupra ca să-l plângă norii.
Și n-a ajuns pe cer să zboare,
Dar poate că a mers mai sus de el,
Ca să învețe-un cântec pus pe note de o-ntreagă zare
C-un glas gingaș ca ciripitul lui cel subțirel.
Bătrânul măr încă rodește,
Căci prin tulpină rostul vieții sale trece,
Și înflorirea lui firescul îl hrănește
Dintr-un pământ unit cu suflul dimineții
Ce modelează-mbrățișări din roua rece.
Așa arat-un prunc nedoborât al vieții,
Furtunile în el cioplit-au neclintirea,
Cu fruntea sus și brațul doborât,
S-a înălțat ca ruga ce tocește piatra de mormânt,
Trăindu-și în deplinătate dăruirea.
Așa se-alege soiul bun,
Dintr-o măsur-a traiului curat
Și-a dăruirii până peste poate,
Dintr-o lăsare-a sinelui în colț uitat
Și o iubire ce cuprinde tot și toate.
Cu mulțumiri doamnei Melania Dima pentru fotografie și inspirație.
Sursă foto:
E nevoie doar de o clipă pentru a ne aminti de douăzeci de milioane de copiii care veniseră pe lume, dar nimeni nu i-a primit.
”România de azi și de mâine include copiii născuți și nenăscuți și este firesc să îi protejeze. Este firesc să sprijinim o femeie în criză de sarcină și este firesc să dorim ca zâmbetul și lumina din ochii fiecărui copil să ajungă să bucure pe cei din jur. Activitățile care sprijină viața, activitățile care exprimă prețuirea pentru viață sunt activități firești pentru o societate care vrea să se dezvolte, să ducă mai departe și să îmbogățească ceea ce a primit de la generațiile anterioare. O lume pentru viață este o lume firească”.
”Să sacrificăm mâine măcar o oră fiecare în oraşul său, nu pentru a manifesta împotriva avortului, ci în favoarea acelor măsuri alternative care pot sprijini şi încuraja femeile.
Argumentul pro-avort -„corpul meu, alegerea mea”- îmi evocă un exemplu dat mie de cineva, cândva: să presupunem că inviţi o persoană pe barca ta la o ieşire în largul mării; ajunşi la câţiva kilometri buni de mal, îi spui: „acum dă-te jos aici; barca mea, proprietatea mea, alegerea mea”.
Ce am vrut să spun prin analogia cu care am început e că nu există o îndreptăţire şi o justificare morală pentru avort -care este o traumă pentru femeie şi moarte pentru copil- ci este doar o îngăduinţă, o indulgenţă faţă de neputinţele în care putem ajunge oricare dintre noi -indulgenţă care oricum va avea un preţ, dar care ar putea fi uneori evitată.
Aşadar, am să vă rog să sacrificăm mâine măcar o oră pentru a ieşi fiecare în oraşul său, nu pentru a manifesta împotriva avortului, ci în favoarea acelor măsuri alternative care pot sprijini şi încuraja femeile aflate în cumpănă să aleagă viaţa copilului şi evitarea unei traume personale.
Nu va ninge şi nu va bate vântul, dar un pic de frig vă va face să ştiţi că aţi dăruit ceva”.
”Cercetările științifice recente arată că inima unui copil începe a bate încă de la vârsta intrauterină de 4 săptămâni. Un avort oprește o inimă care bate. Date neoficiale arată că în România se fac peste 300 de avorturi pe zi, cumulându-se peste 20 de milioane de avorturi din `89 până azi”.
Dacă nu poți ajunge la marș, spune o rugăciune pentru copiii care au primit viață, dar nu și șanse de a trăi, pentru mamele lor și pentru cele care au nevoie de sprijin și nu știu unde să-l caute.
http://www.marsulpentruviata.ro/resurse/centre-de-consiliere-pentru-criza-de-sarcina/
De ai blândețea-n cuget, fapta ți-e mângâiere,
C-o inimă curată tocești un vârf de sabie,
La fel răsună adevărul dintr-un strigăt ca și din tăcere,
Iar râul mai degrabă piere decât să-și părăsească a sa albie.
Statornicia își urmează crezul pretutindeni,
Nu-i vreo oprire-n loc cu chip de-mpotrivire,
Nu-i amăgirea unei nostalgii ca o sclipire de privire,
E rădăcina ce se trage dintr-un sâmbure de fire.
Așa c-atunci când iei o piatră-n mână,
Ascultă ce e dincolo de învelișul tare,
Și vei afla că înăuntru gingășia e stăpână,
Iar calea pân’ la ea-i croită cu răbdare.
Când gândul dă să te doboare cu vechile înfrângeri,
Cuprinde-n inimă văzduhul; și-o adiere-n zbor
Va smulge delicat spinul însângerat al deznădejdii,
Și o sclipire de lumină te va face s-o urmezi.
Găsitu-te-a chemarea căutând-o,
Calea ajunse negreșit în fața ta,
Recunoștință-ți fuse răsuflarea,
Pe următoare-ai dăruit-o celor ce-au rămas fără de ea,
Ce dulce grai mai înflorise și iubirea,
Acestea-s mângâieri de inimă, și nu bătăi.
La limita dintre o neînsuflețire și alta s-au strâns câteva boabe de nisip, vântul le adusese ca să-și vegheze strămoșii. Întunecata coptură înghițise milioane de pietre, astfel că asfaltul putea fi denumit cimitirul lor. Dar nu pentru bocet se aflau acolo, deși lacrimile se regăsesc în cele mai multe dintre sclipiri. S-au strâns la un loc, așa cum le stă bine celor ce simt la fel. Încet-încet, cu ritmul tihnit al tuturor celor care cresc în legea lor, au format un pârâu de nisip. Chiar dacă nu curgea continuu, pârâul lor simboliza fărâma de eternitate ce însemna viața lor și amintea că nu există nici un loc fără un strop de speranță. Sentimentul că aparțin întru totul vieții le-a unit într-o cunună ce dăruia inimi trecătorilor și nu-i ocolea nici pe cei care și le împietriseră pe ale lor.
În rotunjimea pânzei vântul, cu simț artistic pur,
Brodase brațe de aproape pentru îmbrățișări depline,
Ai crede c-aste fapte-s împletite pe cărări alpine,
Nu-i musai măreția să steie la-nălțime,
Din când în când coboară-ți respectuos privirea, te conjur.
Din vârf de pensulă divină, un bob de frumusețe
Făcut-a să-nflorească speranțe în culori,
Pictura prinse viață, contururi de esențe
Au modelat în tâmple visuri de trecători.
Nu știu de-a fost chemată, însă cu drag veni,
Sublima inspirație păși în ritm de puls,
Ar fi avut aceeași gingășie și chiar de l-ar fi smuls,
Așeză blând fruct de idee ca hrană pentru gând,
Aduse-ntr-o mireasmă un vis pictat pe zare,
Parfumul unei de dimineți cusu în simț candori de floare.
Ce muză, ce tablou, ce forță creatoare!
Din ceruri coborâră pe stropii de splendoare
Sclipiri ce joacă-n umbre surâsuri de lumină,
Vecia-ntinse clipei o mână protectoare,
Din vârful unui toc se arcui un rost
Al timpului care-n decor plantase-o urmă de rugină.
Când fruntea îți coboară c-un clătinat căit,
Sublimul îți așterne parfumul sub trăire,
Iar pașii te-or conduce către un vis menit
Să-ți ducă idealul pe culmi de împlinire.
Curată ploaie ce vii din măreție,
Vom fi noi oare vrednici de blânda ta sosire?
Ne cureți suav suflul cu lacrimi de făclie,
Ce curg din rânduieli cioplite-ntr-o sclipire.
– De-ar fi să jur că nu-mi asum dreptul viață, ar fi o simplă-mprejurare poleită cu recunoștință, îmi e de-ajuns că am străpuns prin suprafață, luând puterea de a fi drept o povață. Nimic nu-mi dăruiește-ntâietatea, te rog să-mi ierți pornirea de a lua cuvântul, de mi-ar fi fost o călăuză chiar dreptatea, mi s-ar fi spulberat în prim impuls avântul.
– Nici n-are rost să te căiești pentru că ești, căci dinaintea rostului stă totdeauna firea, trecutului îi vine bine și dezamăgirea, la fel cum e prilej bun de odihnă faptul că te mai poticnești.
– Dar cum era acolo sus? fiindcă-nălțimi mai mari ca înflorirea nu se pot atinge, Înțelepciunea razelor e reflectată în apus, ori clipa e de partea celui ce învinge?
– Între petale nu se află trădători, cum printre stele albul norilor pălește, luptele nu se dau vreodată între flori, iar calea dreaptă nu se nimerește. Zborul nu se-nfiripă pe mărimea unei aripi, iar ochii nu pătrund suflu de suflet, arta de-a admira se naște-n dragostea de a clipi și simfonia simțului are pe portativ și-un tunet.
– Ce va să fie voi primi cu drag, iar întâlnirea noastră-i binecuvântare, între bine-ai sosit și rămas bun e uneori o adiere, din limpezimea sentimentului se cerne gândul vag, menirea merge dincolo de vrere, tăișul negurii se rătăcește în uitare.
– În capătul din urmă se ivește o sclipire, e poarta devenirilor înălțătoare, vei ști dacă ai reușit să-ți dărui viața întru împlinire din cât de drept pășești în drumul spre plecare.
Din adâncimea ființelor ce nu ne spun o vorbă, căci felul lor de a trăi grăiește totul.
Mari adevăruri răsună din voce de copil,
Înțelepciunea prin candoare ne vorbește,
Rațiunea se apleacă-n chip umil
În fața inimii care din piept zvâcnește.
Un singur gest îngroapă miile de vorbe
Ce murmură neîntregitul ideal uman,
Sufletele însetate de speranță
Se-adapă dintr-o lacrimă ce stinge un vulcan.
În plecăciunea firului de iarbă îndoit
Stă neclintită onorabila purtare,
Parcursul unei vieți pe dată se găsi izbit,
O simplă adiere-l doborî,
Își ridicase fruntea peste rostul oricărei viețuitoare.
Aici e loc destul pentru tot ce putea să fie orice zi. În acest loc încap infinite trăiri depline. Într-un colț stă așezată dreptatea – e aproape invizibilă, căci nimic nu e mai prejos, iar deasupra e doar cerul. Aici, arta de a trăi e unica știință. Aici nu e loc de cuvinte.
Ştia de mai multă vreme şi totuşi celui mic nu i-a suflat o vorbă. Ar fi fost oricum în zadar. Mulţi o porniseră de cu zori spre vetrele lor. Mare bucurie e când familia se reîntregeşte. Nici nu apucă fii şi fiicele să treacă pragul casei părinteşti că mamele îşi aduc aminte cum îi legănau de somn uşor. N-a fost deloc simplu să-i crească, au făcut totul chiar şi atunci când părea că nu se poate face nimic, orice pentru ca ei să-şi poată trăi copilăria. Sunt singurele clipe la care te-ai întoarce oricând, şi nici o mamă n-ar lăsa aceste trăiri să treacă pe lângă puiul ei. Nici ea n-a vrut s-o facă, deşi ştia ce va urma, toţi anii ce trecuseră i-au arătat că nu avea nici un motiv să spere că acum se va întâmpla altfel. Şi totuşi ceva în sinea ei licărea a speranţă. Se luminase de ziuă. Cei mici erau nerăbdători să iasă la joacă în faţa grajdului şi băteau cu copitele în poartă. Într-un târziu poarta fu întredeschisă. Doar unul dintre ei ieşi, ceilalţi îl priviră cu jind. Ar fi vrut să dea cu toţii năvală, dar învăţaseră bunele maniere chiar dacă erau atât de fragezi că măsurau zilele în zburdălnicii. Aşteptau cuminţi: pe semne că astăzi servim micul dejun separat, îşi spuseră. De parcă s-ar fi dus oricare dintre ei la sânul altei mame decât a lui. Aiurea, ar fi nimerit-o şi cu ochii închişi, că doar inima-i trăgea spre cea care i-a născut, nu stomacul sau ochii. Nici nu plecase bine cel dintâi şi ceilalţi se puseră pe joacă, acolo, în grajd. Pentru voie bună e loc destul oriunde şi oricând. Mamele ieşiseră mai din vreme şi se făcuse câtuşi de cât un spaţiu numai bun de hârjoană. Ştii cum e, nu e bucurie fără chiot, aşa că grajdul răsuna de hihote şi se oprea pentru o clipă numai când poarta se deschidea, apoi totul se relua numaidecât. De-afară nu pătrundea înăuntru nici un sunet. Ea zbiera pentru fiecare pui ca pentru-al ei. O lamă ascuțită curma copilării fără milă, iar cel care o mânuia nici nu băgase de seamă ochii îngroziți și urletele mamelor. Unul câte unul, ieșeau pe portiță gata să umple lumea cu voișia lor. Dacă i-ai fi lăsat să alerge în voie, nu s-ar fi oprit decât în amurg. Căci pentru un copil a alerga e însăși bucuria de a trăi. Paiele pe care zburdaseră ieri erau acum scăldate în sângele lor. Nici n-apucau să mai vadă o dată soarele că tăișul le și spinteca răsuflarea. De fiecare dată când poarta grajdului se deschidea o bucată din inima ei se rupea definitiv. Era mamă, la fel ca și celelalte oițe care-și văzuseră puii uciși fără vreo vorbă. N-a fost vreme nici măcar pentru un rămas bun, care rămas nu putea fi bun oricum. Deodată măcelul se opri. Un abur prelung venea dinspre omul care a răpus atâția miei atât de iute, chiar și lama ostenise. E drept că tot ce știa el că face era că pregătește carne proaspătă pentru niște comenzi primite din timp. Ea rămase cu capul lipit de bârnele țarcului și cu privirea țintă spre staul. Încremenise în ea gândul că cel mic are o șansă de scăpare.
În grajd mai rămăsese doar el, se așezase cu botul pe labele din față și câteva paie se lipiseră de nasul lui umed. Era posomorât, nu înțelegea cum de toți ceilalți ieșiseră la joacă mai puțin el – de foame uitase oricum. Întinse binișor vârful nasului, se lăsă pe o parte și adormi.
Ușa grajdului se deschise odată cu becul dinăuntru, apoi se închise la loc. Mielul tresări și deschise ochii. Seara venise parcă mai repede decât de obicei. Credea că toți ceilalți vor dormi afară, că doar venise primăvara de câteva zile. Dintr-un salt ajunse la poartă, începu să bată cu copitele în ea. Ce nedpreptate i se făcuse, nici măcar nu știa pentru ce era pedepsit, gândea el. Dar nu putea să stea locului, își luă avânt și sări cu putere pe scândurile ușii, gata-gata să le rupă. Nici el nu știa dacă aștepta un răspuns, însă un lucru era clar: i-ar fi plăcut să fie împreună cu ceilalți. Simțea că a pierdut o zi de joacă și asta i se părea crunt.
Când ieși afară avu sentimentul că se sufocă, păși înainte și simți paiele umede sub copită. Nu știa de ce o senzație de rău îl copleșea pur și simplu, doar avea să se întâlnească cu toți ceilalți, fusese iertat. O văzu pe mama lui privind fix, parcă nici nu răsufla. Ea căuta privirea omului, voia măcar să o privească în ochi înainte. Lumina palidă a becului agățat de o prăjină părea ca o flacără sugrumată încet. Mai făcură doi pași, apoi se auzi un icnet. Liniștea care se lăsase parcă înghițise un munte de durere și de aceea nu mai încăpea nici un sunet în ea. Întunericul din zare era ca o cortină trasă peste această clipă. O picătură de sânge căzu din vârful cuțitului pe paiele uscate și parcă văzduhul s-a cutremurat ca după o explozie.
Sursă foto:
Ploaia și picătura nu se puteau numi altfel, deci cred că inspirația de a le boteza așa e un dar divin. Cred că nu invetăm cât mai degrabă descoperim. Orice facem noi are la bază elemente deja existente. Noi facem combinații, nu creăm. Creația presupune construcție fără reper. O invenție ar fi, să zicem, denumirea unei zile a opta a săptămânii. Ia să vedem, cum ar suna? E greu, nu-i așa? Și mai presus de toate, e nefiresc. Tot ce vedem și avem ne-a fost dat, ca atare e o lipsă de respect să ne însușim orice. Asta nu înseamnă că nu ne putem bucura de frumuseți, dar în nici un caz nu-i o idee bună să încercăm să le deținem. Fiindcă, la urma urmei, nici nu vom putea, posesia lor e doar fictivă. Există mai multă logică în natură decât în hotărârile noastre zilnice. E și normal, natura e creația vieții. Îți dai seama cât de curat trebuie să fi fost primul suflu, ce splendoare a fost prima rază de soare sau ce feerie a adus primul mugur înflorit?
Cea mai mare realizare a omului este să viseze curat, cu toată inima, el nu poate crea ceva fără un punct de plecare, creația pură e să dai viață inimaginabilului, adică să începi de la absolut nimic.
Nici un element, nici o particulă, nici o istorie, nici o îndoială, nici un gând, nici o speranță, nici o faptă, nici un exemplu, nici un principiu, nici o lege, nici un trecut, nici o nuanță, nici măcar o floare. Doar respirând viață fără nici o întrebare, fără nici o căutare de răspuns. Un singur, simplu și total a fi. Fără nici un gest, fără soare, fără plânsul bucuriei, fără apă, fără nici o interpretare, fără roua dimineții. Fără un cap care să judece și să împartă, ci doar o rațiune a simțului desăvârșit.
Aceasta este într-adevăr prima sclipire.
Îmi încredințez viața ființei care a adus pe lume frumusețea. Ai văzut câtă lumină aduce un zâmbet sincer sau cu câtă gingășie se deschid petalele unei flori? Ai văzut cât adevăr spun ochii unui copil, l-ai înțeles dinainte să învețe să vorbească? Crezi că păsările dansează pe cer după ce se asigură că le ies mișcările la repetiție? Frumusețea e o certitudine. Se prea poate ca viața să ne fie mamă tuturor, o mamă iubitoare care ne va ocroti veșnic.
Dă-mi mâna, hai să credem în frumusețe!
Martin se trezise de astă dată dis-de-dimineață, hotărâse ca drumul pe care urma să-l parcurgă în ziua aceea să poarte pecetea pașilor lui. Nimic nu-i mai potrivit decât să lași lucrurile în legea lor. Așadar, mersul pe propriile picioare este singura cale firească de a călători, căci dacă ți-era menit să te miști pe roți, Dumnezeu te făcea bicicletă. Lui Martin îi fu pe plac acest adevăr și vru să-l pună în aplicare. Își puse pelerina de ploaie și ieși pe ușă. La ora aceea îi puteai găsi pe cei mai oropsiți dintre oamenii muncii. Dacă n-ai văzut pe cineva care se uită bine în jur înainte de a se așeza pe unul dintre zecile de scaune libere, ai toate șansele să zărești un astfel de om dacă te pui la drum în creierii nopții. Această sfială nu vine din teamă, ci mai degrabă din bun simț. Închipuiește-ți o sală plină cu scaune goale. Dacă există un om care e în stare să întrebe dacă e cumva vreunul dintre ele rezervat, mai precis cel pe care urmează să se așeze, acela e un om care nu numai că se gândește la aproapele lui, dar ia în considerare dorințele și necesitățile sale. Martin fu surprins mai degrabă de mulțimea de oameni care se afla în drum spre lucru la acea oră a dimineții decât de specificul ei. Nu se aștepta să găsească o aglomerație la ora respectivă, nu și-ar fi imaginat că e o bătălie atât de mare chiar și pe locurile cel mai puțin călduțe din societate. Ar fi tins să creadă că toți se bat pe ora aceea târzie la care se trezesc cei care au obective care nu țin cont de viața altora. Mergea țanțoș ca de obicei, însă ploaia îi intra în ochi. Înclină capul într-o mișcare demnă de o schimbare care trebuia musai făcută. Brusc ochii i se ațintiră spre asfalt, iar ceea ce văzu îi schimbă definitiv modul în care privea lumea. Familii întregi de melci spoite pe asfalt, care mai de care mai mic, fără cochilie și fără apărare în fața pașilor grăbiți. Se aplecă încet spre asfalt, apoi se trase brusc la loc. Nu-i venea să-și creadă ochilor. Râme spintecate, gândaci striviți, trotuarul arăta ca un câmp de luptă. Ploaia se oprise, dar umezeala continua să scoată melci și râme de prin tufișuri. Ieșeau de după borduri ca niște copii care dău navală pe poarta școlii după ultimul sunet al clopoțelului; viteza nu era aceeași, dar bucuria da. Se aplecă din nou lângă o râmă care se zbătea din jumătatea nezdrobită. Lângă ea, o alta zăcea nemișcată, deși era mult mai puțin sfârtecată. O luă pe cea încremenită în palmă, se gândi că poate în pământ ar sta mai bine, indiferent dacă își va mai reveni vreodată sau nu. Lui Martin i se tăiaseră picioarele. Pentru prima dată simțea suferința altei ființe care nu îi semăna la trup. Păși cu grijă, să nu cumva să strivească mulțimea de vietăți din jur. Zări un loc cu pământ mai afânat și se porni într-acolo. Firicelul roșu din mâna lui se clinti ușor, îl simți ca o bătaie firavă de inimă. Scârmă pământul ușor cu degetul și așeză râma în micul șanț pe care îl făcuse. O întinse cu grijă și se bucură că nu săpase mai adânc, ar fi fost trist să o rănească pe alta care stătea liniștită, învelită cu plapuma dătătoare de viață pentru a o salva pe ea. De cum se văzu pe pământ, râma se învioră. Martin o privi câteva clipe și apoi o acoperi cu stratul protector care îi venea ca un pansament. Se întoarse pe trotuar cu gândul să-i ferească pe toți din calea pașilor grăbiți. Micii limacși i se lipeau de vârfurile degetelor, putea lua câte șapte-opt deodată. Găsi un băț subțire și cu el pescuia râmele întinse pe asfalt. Se uita cu mare grijă în jur, erau și melci cu cochilii cât bobul de orez. Ce minunății îi era dat să vadă! Și totul pornise de la o plecare de cap. Orașul începuse deja să se trezească. Zgomotul mașinilor se auzea din ce în ce mai tare, iar trotuarul se umplea de forfota oamenilor care se îndreptau grăbiți spre serviciu. Martin se tot așeza în fața câte unui pâlc de melci și râme, pentru ca oamenii să îl ocolească și astfel să protejeze ființele până când ajungea să le ia din drum. Numărul răniților și decedaților crescuse considerabil de când strada se populase, iar Martin nu mai făcea față situației; nu știa dacă să-i ia din drum mai întâi pe cei răniți sau pe cei nevătămați, începuse deja să cântărească șansele unora sau altora de supraviețuire. Știa prea bine că și dacă s-ar fi lungit pe trotuar în fața lor, tot n-ar fi salvat decât o mică parte din acele viețuitoare, că doar nu-i putea face atenți pe toți care treceau. Pentru o clipă avu un impuls puternic care-l împingea să meargă dinaintea fiecărui om și să-i spună: ”Te implor, ai grijă pe unde calci. Măcar uneori.”. Făcu un pas în față, dar se opri. Orice-ar fi făcut de acum înainte, nu mai putea trece mai departe indiferent. Începu din nou să picure. Valuri de melci și râme ieșeau de după gardul viu, ca într-un fel de urare de bun venit adresată ploii. Martin tresări, făcu un pas înainte cu gândul să-i oprească. Sub picior simți cum o mică pietricică se frânge. Ridică talpa, un pui de melc zăcea strivit de asfalt, și dacă nu s-ar fi aplecat, nici măcar nu l-ar fi observat, atât de mic era. Curând ochii i se umeziră. Se bucurase mai devreme că poate vedea ce minune e frumusețea, că a văzut de aproape trăsăturile fine ale ființelor din jurul lui, niciodată nu le privise atât de atent, iar acum ochii i se înecau în lacrimi. Își dădu seama că nici măcar nu izbutise să apere frumusețea, deci să participe la facerea ei era peste puterile lui. Căzu în genunchi și ridică mâinile spre cer, spunând: ”Doamne, ce mic sunt!”.
O lacrimă, atât a fost de-ajuns să cadă,
Și azi-ul de atunci a încolțit
Sub pleoapa unui viitor prea învechit
De ochii obosiți de-atâtea câte-au neglijat să vadă.
Un singur fir de viață mușcă din pustiu,
Iar rana lui respir-așa adânc c-adună norii,
Credeați că s-a pierdut în infinit suspinul florii?
Nici gând! iată-l smulgând suav seninul ploii,
O simplă picătură a născut tot ce e viu.
Eu știu că plânsul lui e ciripit pe ram,
Și nu e chip să-i oglindească frumusețea,
Pe el nu l-a putut vreodată doborî tristețea,
Venise din lumea la care noi visam
Când ne clădeam din fantezie tinerețea,
Când ne suiam pe clipă și porneam în zbor,
Desenând zarea din poveşti nemuritoare,
Dând universului, cu gândul, un ocol.
Ultima lui umbră şi-a-ndreptat faţa spre soare,
Şi s-a desprins fără să ceară amânare,
I-aţi retezat pământului, grădina cu flori a cerului,
Un braţ prins într-o veşnică îmbrăţişare.
Un singur fir de viață mușcă din pustiu,
Iar rana lui respir-așa adânc c-adună norii,
Credeați că s-a pierdut în infinit suspinul florii?
Nici gând! iată-l smulgând suav seninul ploii,
O simplă picătură a născut tot ce e viu.
laizvor.com 