E întuneric în lume. Zilele au prins pe aripi negura nepăsării noastre și zboară razant cu pământul, întortocheat și grotesc. Orice lumină care străbate umbra acestui veac nu face altceva decât să arate spre nimicnicia din noi. Trăim într-un iarmaroc mondial, unde fiecare potențial uman e o marfă ținută sub tarabă până când expiră. La vedere sunt doar aparențe poleite ce orbesc priviri care încearcă să se ridice spre străluciri adevărate.

Miroase peste tot a ars, o cenușă nevăzută ne intră în nări și așază nori peste sclipirile minții noastre. Pare că demnitatea de a fi om a fost mistuită de flăcările iluziilor. Se aude un tunet asurzitor. E doar minciuna care a devenit vocea noastră interioară și acum vorbește toate limbile pământului într-una singură. Morminte de eroi s-au prefăcut în lacrimi unite într-o cascadă și curg avântat într-o prăpastie fără sfârșit.

Pe margini de zare răsar mici flori de zori, arată ca niște licurici sfioși. Petale mai vezi doar pe cer, unde omul nu mai ajunge ca să le calce-n picioare. Stau acolo sus, privesc și lăcrimează, înfloresc fără să se veștejească și suspină fără să fie auzite. E o noapte continuă, iar visele au dispărut demult.