Mantia de întuneric a lumii

E întuneric în lume. Zilele au prins pe aripi negura nepăsării noastre și zboară razant cu pământul, întortocheat și grotesc. Orice lumină care străbate umbra acestui veac nu face altceva decât să arate spre nimicnicia din noi. Trăim într-un iarmaroc mondial, unde fiecare potențial uman e o marfă ținută sub tarabă până când expiră. La vedere sunt doar aparențe poleite ce orbesc priviri care încearcă să se ridice spre străluciri adevărate.

Miroase peste tot a ars, o cenușă nevăzută ne intră în nări și așază nori peste sclipirile minții noastre. Pare că demnitatea de a fi om a fost mistuită de flăcările iluziilor. Se aude un tunet asurzitor. E doar minciuna care a devenit vocea noastră interioară și acum vorbește toate limbile pământului într-una singură. Morminte de eroi s-au prefăcut în lacrimi unite într-o cascadă și curg avântat într-o prăpastie fără sfârșit.

Pe margini de zare răsar mici flori de zori, arată ca niște licurici sfioși. Petale mai vezi doar pe cer, unde omul nu mai ajunge ca să le calce-n picioare. Stau acolo sus, privesc și lăcrimează, înfloresc fără să se veștejească și suspină fără să fie auzite. E o noapte continuă, iar visele au dispărut demult.

Se face mizerie

Pe un piedestal de cristal stă neobrăzarea. Pe un altul, de aur, diletantismul. Diplomele de merit stau rușinate, în teanc, dezicându-se de prezent. Medaliile, cu sclipirile lor pale, ruginesc pe dinăuntru încă înainte de a fi atârnate la gât. Valoare? Un cuvânt prea mare pentru era aparențelor.

Intră în scenă prefăcătoria, s-a distribuit de la sine putere în toate rolurile și joacă triumfătoare în fața reflectoarelor. E demnă de milă, fiindcă acolo, în lumina puternică, golul din ea se vede mai bine decât oriunde. Prestația e jalnică, nici un rol nu-i iese. Cortina cade, se aud aplauze frenetice din partea juriului. Încearcă din răsputeri să o ridice din locul de joasă speță pe care adevărul i l-a rezervat. Jurații își izbesc palmele cu putere și gurile lor deschise se aseamănă cu cele ale unor lupi care și-au încolțit prada.

În sală e liniște. Spectatorii bat teleghidați din palme, dar nu se aude nimic. Tot zgomotul vine de la masa juriului, care aclamă prestația prefăcătoriei. Îi aduc ovații, i se înclină.

Sala a rămas goală. Paradoxal, scaunele goale sunt mai pline de viață acum. Și scena e vie, chiar dacă nimeni nu e acolo și luminile sunt stine. E întuneric, dar e atât de limpede: peste tot e o mizerie de nedescris.

Cădere-n deziluzie

Un grup de turiști a căzut ieri după-amiază într-o râpă. Toți cei douăzeci și trei de membri ai grupului au supraviețuit. Deși au trecut prin momente de spaimă, care îi vor urmări mult timp de acum înainte, doi dintre ei au avut curajul de a ne spune câteva cuvinte despre tragicul eveniment.

Mă aflam împreună cu amicii mei la munte. La un moment dat, podul pe care îl traversam a început să scârțâie din ce în ce mai tare. Era lung de aproximativ câțiva metri. Imediat am scos telefonul și, grație unei inspirații de moment, am lăsat un review negativ traseului montan. Spre surprinderea mea, deși aveam net bun și recenzia mea a fost publicată pe loc, nimeni nu a apărut instant să remedieze problema cu podul de lemn. În timp ce mă îndreptam spre capătul lui, am lăsat și o plângere la ANPC, a declarat Miaunel Stângaceleanu, expert fotograf de întuneric.

Am pășit cu toții înainte cu încredere. Vă dați seama? douăzeci și trei de oameni trăiau cu groază fiecare scârțâitură a podului. Văzând că nu am rezolvat nimic nici cu recenzia negativă, nici cu plângerea către autoritatea de protecție a consumatorului, eu am luat inițiativa și am creat pe loc o petiție împotriva ruperii podului de lemn. Tot grupul a semnat-o cu ochii în lacrimi, fiecare de pe telefonul lui. Lemnul începea să cedeze, deși semnăturile curgeau. Nu vă puteți imagina ce era în sufletele noastre. Un amestec de speranță în justiție și dreptate și disperare de nedescris. Cu fiecare secundă ce trecea, primeam notificări cu privire la petiție. După ce de-a douăzeci și treia semnătură, priveam cu toții spre pod, implorând milă cu privirile noastre disperate. În cele din urmă… (izbucnește în lacrimi), în cele din urmă… nu pot, chiar nu pot… e prea dureros, ne-a spus, printre sughițuri și suspine, Ocoliteea Delapidăreanu, doctor în coacerea castanelor comestibile.

Toți membrii grupului sunt acum în stare de șoc, după ce petiția lor nu a putut opri prăbușirea podului.

Supraviețuitorii au ridicat și un monument chiar în locul unde s-a prăbușit podul de lemn. În memoria curajului lor, a fost construit un alt pod în locul celui vechi, la aceeași distanță de doi metri și doi centimetri față de pământ.

Demnitate returnabilă

În zgomotul orașului, împânzit de claxoane și sirene, de taclale și opinii, crește un nor de pâclă care cuprinde conștiințe adormite de himere, amorțite de compromisuri.

Pavajul arată ca un monument al onoarei decăzute din dreptul de a se manifesta, pusă chiar de către foștii ei posesori sub tălpile indiferente care o strivesc la fiecare pas. Bucată cu bucată, fiecare fărâmă de cinste s-a desprins din ființa umană și a ajuns parte din drumul ei spre declin.

Umbre se mișcă printre rafturi pline, într-o coregrafie a existențelor golite de sens. Printre gunoaie, respectul și bunăvoința ard mocnit, scoțând un fum roșu, subțire.

În magazin e coadă la aparatul de colectare a sticlelor de plastic. Afară, cete întregi de oameni cotrobăie prin coșurile de gunoi după ele. Nimeni nu le observă, pâcla a ajuns până în interior. Cei de la coadă au venit cu sticlele de acasă; cască plictisiți, neștiind că într-o zi, de vor ajunge să caute în gunoi după ele, nu vor mai da de onoarea pe care au aruncat-o, căci a intrat de mult în pământ.

Papion spiritual

Societatea de Înalte Moravuri a avut nevoie de câteva lucrări de renovare. A fost constituită o comisie de experți care a evaluat clădirea după standarde actuale. Constatările experților au fost trecute într-un raport oficial și a fost desemnată echipa care urma să se ocupe de lucrări.

Fațada societății a fost renovată complet, echipa a lucrat cu sârg și finalitatea lucrărilor a fost apreciată de toți. Lucru firesc, de altfel, având în vedere că aspectul Societății de Înalte Moravuri era acum unul proaspăt refăcut.

La câteva luni distanță, construcția în care își avea sediul societatea s-a prăbușit complet. Din fericire, faptul s-a produs în afara orelor de lucru și nimeni nu a fost rănit. Din păcate, concluzia a fost că trebuie renovată din nou fațada. 

Precipitări și precipitații

Agenția Națională a Prognozelor anunță cod roșu de somnolență în perioada următoare. Cetățenii sunt sfătuiți să nu iasă din casă fără pernă portabilă. Ceața va persista pe arii extinse, gândul va sufla slab până la moderat, iar vizibilitatea va fi redusă.

Pe tema condițiilor atmosferice, corespondentul Basm TV a stat de vorbă cu Mișelian Născoceanu, președinte al societății Noilor Vechi: 

Societatea noastră adormită trebuie să înțeleagă o dată pentru totdeauna că este posibil ca toți să o ducă bine. Singura condiție este să viseze frumos.

Pustiul din mijlocul lumii

Nea Nicu e pe stradă din ’90 încoace, a ajuns aici din circumstanțe nefericite, dar nu aduce deloc asta în discuție. Durerea lui e că a rămas singur pe lume, nu mai are pe nimeni din familia pe care cândva a avut-o. Ca să vezi, mai toți oamenii de pe stradă au avut la un moment dat casa lor. Nea Nicu e un bețiv uneori chefliu și deseori vesel. Evident, nu acest aspect îl caracterizează. Cântă de durere și face haz de necaz. Deși vorbește când e beat mai coerent decât alții care nu au la bord aditivi destabilizatori, e mai mult marginalizat decât înțeles. Unii îl alungă din te miri ce motive, alții pentru înfățișare. Nu mă-ntelegeti greșit, el caută să fie cât se poate de îngrijit, dar nu se prea găsesc destui care să-i acorde prezumția de om care locuiește într-un ungher uitat de lume, printre oameni, ignorat de ei. Ceea ce nea Nicu numește acasă nici nu există pentru majoritate, oamenii nici nu știu unde e adăpostul lui. Puțini stau de vorbă cu el, păcat, ar fi putut afla cât de pustiu e uneori în mijlocul oamenilor. 

Sindromul Pupi

Totul începe cu o pereche de ochelari cu ramă groasă, un deget care atinge des fruntea în semn contemplativ sau o mână așezată sub bărbie în mod filozofic și o postură care trădează preocupări complexe. Apoi vine vremea adunărilor de creieri în jurul unei foi care s-a lăsat umplută de niște informații doar ca să nu fie nevoită să asiste la o stoarcere de neuroni de-a dreptul barbară. Auzise sărmana coală că la aceste adunări logica și priceperea se bat cap în cap cu snobismul și fanfaronada până când ies scântei. De-acolo bunul simț iese mereu învins. Perechile de ochi din jurul singurului muncitor care mânuiește târnăcopul s-au mutat în fața laptopului. Unul strigă ce taste să apese, altul îl zorește, doi-trei confundă productivitatea cu dezbaterile și se contrazic pe marginea unei teme profunde: care dintre țări are cei mai mulți țânțari. Ca orice om ale cărui pasiuni sunt vacanțele și pozele din ele, un ins apare de după o cladă de păreri și începe să cântărească diferențele culturale dintre popoare în mirodenii și deserturi.

Dacă te trezești că găsești repede complimente și rar soluții, fă-ți un control.

Bezna și mințile luminate

Într-o seară, pe o alee luminată din centrul unui oraș, un tânăr se plimba și admira visător teii înfloriți. Pașii îi erau molcomi și în același timp hotărâți. Ținea mâinile la spate și din când în când își ducea contemplativ mâna la frunte. El doar voia să-și șteargă subtil sudoarea, însă gestul său privit de la distanță părea expresia unei cugetări.

Ajunse în fața unui polițist care îl legitimă numaidecât și apoi ținu să-i prezinte niște ”domni distinși”. Cinci oameni îmbrăcați la patru ace stăteau aliniați și încercau să-i zâmbească natural. Polițistul îi dădu înapoi actele și-i ceru la schimb portofelul. Scoase banii din el și i-l înapoie. Tânărul rămase surprins, dar polițistul îl lămuri imediat: în democrație, ai dreptul să alegi de către cine urmează să fii tâlhărit. Rând pe rând, domnii respectivi își prezentară planurile pe care aveau de gând să le concretizeze cu banii lui. Tânărul consideră ca fiind justă această perspectivă modernă asupra tâlhăriei și ascultă cu atenție și răbdare cuvintele fiecărui candidat. În cele din urmă luă o hotărâre și își văzu în continuare de drum.

Întâmplarea nu-l tulbură câtuși de puțin, din contră, acum pășea și mai ferm, convins fiind că lumea se îndreaptă într-o direcție bună, că până și jaful la drumul mare a evoluat și se bucură chiar că nu mai e nevoie de amenințări sau acte barbare nici în acest caz.

Parfumul florilor te făcea să crezi că e o adevărată comoară că îl poți simți, că te poți bucura de el. O adiere răcoroasă parcă îi lua în palme fața pentru o mângâiere fină. Ivit de niciunde, un ins cu față de șahist și tupeu de boxer se apropie de tânăr, îi vârî sub nas o carte de vizită și îl avertiză că un sfat avizat face cât două decizii bune și-un strop de optimism. Tânărul citi pe cartea de vizită: Arivistian Neobrăzinovici, profesor-doctor consilier în materie de tâlhărie. Așeză cartea de vizită în portofel și se gândi că nimic nu e întâmplător, banii din portofel au lăsat locul unui cartonaș care valorează cât niște viitoare alegeri bune.

Noaptea avea să lase locul dimineții, însă licăririle razelor de soare evidențiau o beznă permanentă, din ce în ce mai densă.

Sănătate de 0 carate

Cercetătorii au descoperit o legătură directă între sumele mari de bani și eficiența tratamentelor pentru boli acute. Mai mult, o poziție socială de rang înalt atrage după sine vindecarea automată. Suntem în legătură infectă cu Naivean Obstructescu, Profesor Doctor Luna Cu Laude la Institutul Internațional de Concluziologie Abstractă:

La nivelul superior al bolii se produce un efect uimitor atunci când apar zerourile unei sume mari. Codul genetic al virusului detectează rapid forma zerourilor, asemănătoare cu celulele lui, astfel că în zona perceptivă se produce așa-numitul fenomen gafeologic primar, o eroare care determină virusul să își retragă celulele, considerând că teritoriul biologic respectiv este deja cucerit de trupele sale. Cu toate că efectele tratamentului pe bază de zerouri sunt imediate, există riscul ca boala să reapară, caz în care se recomandă o cură cu și mai multe zerouri.

Ceea ce este important de menționat este că, pentru ca tratamentul să funcționeze, sumele trebuie să fie reale, achitate în contul spitalului în care este îngrijit pacientul, în numele acestuia. În caz contrar, virusul sau afecțiunea își va da seama că e vorba de o sumă fictivă și tratamentul nu va avea efect.

O nouă descoperire în lumea medicală este și neutralizarea unei boli grave în urma interacțiunii cu un statut social înalt. Practic, în clipa în care boala află că organismul aparține unei persoane importante, structura ei ofensivă se confruntă cu ceea ce specialiștii numesc inhibiționism categoric, o hiperstimulare a nervului responsabil cu gestionarea complexelor de inferioritate ale bolii care determină suprimarea acesteia pe fondul unui psihic afectat.

Vă mulțumim, domnule Naivean, toți telespectatorii emisiunii Sănătate Pân’ la Coate v-au ascultat cu sufleul la gură.

În spatele ochilor închişi

ganduri-desen

Ești prost. Ți-o spun fiindcă-mi ești prieten. Altfel, cel mai probabil n-aș fi fost atât de josnic încât să le-o spun altora, așa că aș fi ținut-o pentru mine. Te rog să închizi dulapul cu diplomele de premiant la fel de repede cum l-ai deschis, mi-e și jenă c-ai încercat să demonstrezi ceva cu lucruri care nu înseamnă nimic. Bine, te-nțeleg, ești prost de-a binelea și de-aceea ai făcut-o. Stai, nu trebuie să te superi! Pentru început va fi necesar sa te relaxezi, nu mai știe nimeni în afară de mine cât de prost ești de fapt. Ai putea totuși să apreciezi seriozitatea, toate astea ți le spun fără să mustăcesc, și sunt convins că așa voi fi până la capăt. În primul rând, cel mai prost ești pentru că acuzi nevinovați și în același timp te revolți împotriva singurului lucru împotriva căruia nu poți face absolut nimic. Nu, nu e vina țării în care te-ai născut pentru neajunsurile tale, fie că sunt de ordin mental sau material. Eu ți-am spus să te relaxezi, te sfătuiesc să te străduiești mai mult, nimeni nu e bucuros să afle că e inacceptabil de prost. Te înfurii pe mine că-ți spun toate astea lovindu-te cu vorba? În primul rând, mai am destule, sunt faptele tale și nu poți lupta cu vorbe împotriva lor, și-n al doilea rând, strămoșii efectiv te-ar pălmui.

Să zicem că l-aș putea aduce în fața ta pe unul dintre cei care și-au dat viața pentru pământul ăsta. El trăia alături de copii și soție, se zbătea pentru fiecare colț de pâine, la fel ca și tine. Într-o dimineață, câțiva inși în uniforme au venit și i-au spus că țara îl așteaptă să-și facă datoria, că dacă nu iese în întâmpinarea inamicului din tancuri, familia lui e foarte posibil să nu mai simtă aerul dulce al dimineților. Acuma, nu știu dacă tu te-ai fi gândit care e inamicul ăsta și de ce e supărat pe tine dinainte să te cunoască, dar cred că ai fi spus că ți-ai luxat piciorul la fotbal, dar că băieții cu care-ai jucat sunt teferi. Poate doar unul dintre ei are o mică întindere.  În schimb, flăcăul ăsta despre care-ți povesteam avusese și el tată, bunic, oameni care au făcut același lucru fiindcă gloanțele din pereții caselor și obuzele din grădină nu erau din jocurile de pe calculator cu care ai crescut tu. Și plecă bietul flăcău, știind că cele mai multe întâmplări de pe front nu se puteau povesti, dacă nu era deja înfiorător faptul că în dimineața aceea era posbil să fi avut parte de ultimele îmbrățișări din viața lui. Ce-a văzut și trăit el pe front n-o să-ți spun, am stabilit deja că-ți sunt prieten și nu se cade să te dojenesc până la extrem doar pentru că e revoltător felul în care gândești și te comporți, ci doar îndeajuns de mult încât să și acționezi la un moment dat. Cert este că sub iarba deasă pe care tu întinzi grătarul e foarte posibil să-și fi lăsat ultimele suflări, odată cu ultimele picături de sânge, unii dintre strămoșii sau camarazii flăcăului, sau poate chiar el. Cu siguranță că flăcăul chiar și-a strâns în brațe copiii, soția și mama pentru ultima oară. Acuma, privește-l în ochi și spune-i, așa nonșalant cum îți e felul, că tu trăiești în Românica. Hai, spune-i! Spune-i că tu te-ai obișnuit să iei în derizoriu patria mamă și că uneori crezi că cei mai superficiali dintre străini au dreptate când spun că suntem vai de noi. Aceiași străini nu numai că n-au pus piciorul aici, dar sunt și urmașii celor care au venit să-ți ia pâinea de pe masă, ca mai apoi să pretindă că ești înapoiat și prost crescut. Stai liniștit, poți considera că, din punctul acesta de vedere, nimic nu s-a schimbat: înainte luau aurul din casele boierilor, acum ți-l iau din pământ. Singura diferență, la acest capitol, desigur, e că tu nu numai că nu te opui, nu doar că nici nu le dai peste mână, ci îi ajuți să-l încarce pe vaporul lor. În fine, nu despre asta e vorba, ideea e că cei care aruncă cu noroi în noi nici nu se sinchisesc să vină să-și ia prada, trimit ”câinii”, ei au tras de la distanță, n-au treabă. Aici ești la fel de comod ca exemplele tale de ”succes”. Mai mult decât atât, dacă veneau aici, noi i-am fi pus la masă, că-i luam de oaspeți, nu de tâlhari. Aveau și ei ocazia să vadă că suntem oameni așezați, la locul nostru. Bun, acum mai privește-l o dată pe flăcău în ochi și spune-i că ai fi fost în stare să te bucuri dacă statul ți-ar fi dat liber de ziua armatei. Da, da, spune-i și că nu te-ai fi dus vreodată la mormântul vreunuia dintre ei, nici măcar la al bunicilor tăi în ziua aia. Ai fi blestemat drumarii și viața pe nu știu care rută spre destinații de vacanță. Ba l-ai mai fi și plesnit pe ăl mic că nu-i tace gura, deși tu ți-ai făcut datoria de părinte modern și i-ai pus tableta-n ochi. Te rog să nu omiți să-i spui nici că în timpul călătoriei ai fi spus de câteva ori că în afară așa ceva nu se întâmplă, că de-aia suntem unde suntem. Dar te rog să nu-i pomenești nimic de faptul că ai fi vizitat doar cârciumile și în nici un caz vreun loc încărcat de istorie sau tradiție, că s-ar supăra teribil. Acum e vremea să-l lăsăm să se-ntoarcă la cele veșnice, să aibă pacea și liniștea pentru care a fost nevoit să-și dea sângele. Noi ne-om întoarce ușurel la ale noastre. Apropo, știai că Halep a zis că e obosită și nu mai participă la nu știu ce turneu? Serios, chiar dacă riscă să piardă nu știu ce poziție fruntașă într-un clasament pe care sper că-l fac niște foști sportivi. Ai văzut că știi? Gata, ți-ai făcut datoria de român, te-ai uitat la sport. Oricum, am impresia că timpul ăsta fuge de noi, ție nu ți se pare? Nu e vreme nici de gătit, așa-i? Regretabil e că cea mai mare producție a lumii o reprezintă la ora actuală deșeurile. De fiecare dată când mănânci mâncare ambalată sau preparate pe fugă îți bați joc de copacii care ți-au dat umbră. Ca să nu mai zic de aer, că poate-l confunzi cu aerele și zici că și-așa e prea mult. A, nu-i problemă, sună la pizza, e-n regulă, acum chiar n-avem vreme de gătit ciorbă, sunt multe de lămurit cu privire la comoditatea ta devreme ce nu se rezumă la a fi numai mentală și fizică. Îți dai seama că tu te duci cu mâinile-n buzunar la cumpărături? Îți imaginezi că tu primești o pungă pentru o amărâtă de legătură de morcovi? Nu ți-e puțin jenă să te duci la piață ca la restaurant, doar cu portofelul? Cât gunoi să mai înghită și pământul ăsta? Chiar nu-ți dai seama că prin felul în care te comporți demonstrezi și că nu știi să-ți iubești copiii? La ce bun că te zbați să-i școlești când ei au mizerie-n aer și-n cap? Dar de, acuma te-ai obișnuit să iei mașina și când duci gunoiul și gata. Să zicem că cu gunoiul te-ai mai împăca cumva, dar cu ploaia nu-i chip, așa-i? Unde sunt, domnule, vremurile alea în care atunci când ploua luai umbrela, nu mașina. Ce contează că ăla mic are tot ce și-ar dori în materie de jocuri și jucării dacă tu nu-i citești povești? Reține, ăsta e primul mod de a-i refuza dreptul la copilărie. Cum să nu-l poarte basmul pe aripile lui, arătându-i câte și mai câte, dându-i povețe și învățându-l că orice e posibil? Cum e posibil să-i interzici cele mai frumoase imagini din viața lui, cele pe care el singur și le coase în imaginație? Ăsta-i tărâmul unde se va refugia când va deschide ochii larg în fața lumii ăsteia nebune, de-aici își va lua puterea de a o lua de la capăt chiar și-atunci când credea că e pierdut. Ești imbecil. Nu e cel puțin absurd că mașinile stau în fața blocului și copiii se joacă la margine de stradă, în țarc? În fine. Trebuie să te felicit că ai rezistat până acum, mi-aș fi închipuit că o să argumentezi zgomotos, să zbieri pe ici, pe colo. Oricum, să știi că dacă te mai văd uitându-te la filme în metrou o să te-abonez la coșmaruripersonalizate.ro. Nu zic acuma să visezi cu ochii deschiși, dar nici să ofilești clipele cu efecte la fel de speciale ca zgomotul de bormașină. Capul e și el unul, nu-l poți bombarda toată ziua cu informații fără să apară și urmări. Dă-i cu știri, dă-i cu muzică, și la final de zi ai în cap orice în afară de idei personale. Fie și-așa, dar să nu te plângi apoi că dacă-ți dărâmă vântul crucea s-a zis cu însemnătatea ta pe planetă.

– Să știi că se găsesc lucruri interesante la tot pasul, ideea e să știi să alegi.

– Ia uite, avem și glas, și pe lângă asta și-un tupeu mai mare decât propriile iluzii. Păi cum cutezi, amice, să spui despre lucruri că-s interesante din moment ce eram la capitolul utilitatea existenței individului? Și-n plus, să alegi nu e o idee, e o acțiune!

– Eu am spus că ideea constă în știința, priceperea de a alege.

– Dacă n-ai fi început argumentul cu persoana ta, jur că te-aș fi lăsat să continui până în punctul în care ce spuneai făcea cu adevărat sens. Dar vreau să știu care e poziția ta cu privire la ce-am spus mai devreme.

– Ai vorbit despre multe, mi-ar fi aproape imposibil să le dezbat pe toate aici, acum.

– Da, desigur, de parcă ți-aș fi cerut asta, și de parcă totul se rezumă la timp și spațiu. Deci, e așa cum se vede din exterior sau nu?

– Să zicem că, în mare parte, da. Însă tonul tău pare al cuiva care mai mult a văzut decât a participat la cele întâmplate. Adică, pe scurt, e unul de observator. De pe tușă totul pare mai ușor…

– Să știi că oricine poate fi obraznic. Și să-ți mai intre ceva-n cap, faptul că tratezi chestiuni alarmante cu un calm aparent nu te face mai rațional, poate doar puțin mai nepăsător. Mai ales că, din postura asta de observator, am putut analiza discursul tău și n-a reieșit de nicăieri o soluție la problemele reale indicate anterior. Se pare că e mai interesant să folosești stăpânirea de sine pentru explicații și replici, ceea ce nu poate fi o atitudine de om pus pe fapte. Pe scurt, idiotule: în timp ce tu ești preocupat să-ți umpli timpul cu nimicuri, realitatea se schimbă cu o viteză care ne va lăsa pe toți în urmă. Te bucuri că tâmpenia asta de tehnologizare te-ajută să fii mai comod? Că nici ușile nu se mai deschid apăsând pe clanță, scutindu-ne de un incredibil efort? Ți se pare normal să aibă chiar și săpunul buton? Robotizarea nu înseamnă progres, ci distrugere. De ce nu e bine să facă o mașină într-o oră cât ar face o sută de oameni într-o lună? Fiindcă puterea de regenerare a naturii ține cont de un principiu fundamental al vieții: toate la timpul lor. Mi se pare mie sau natural și firesc nu sunt întâmplător sinonime? Nu, nu poți avea roșii iarna, e ca și cum te-ai aștepta să primești în iulie cadoul de Crăciun, sau ca mărul să fie copt înainte să uzi livada. Nu e în firea lucrurilor să vină vara când ai tu chef. Uite, acest ”eu pot” al omului imbecilizat de științificul amor propriu ne-a adus într-o situație inacceptabilă: nu este cel puțin ridicol faptul că laptele are termen de valabilitate șase luni iar farfuria e de unică folosință? Cum, laptele ține mai mult decât farfuria în care-l mănânc?

– Nu te obligă nimeni să-l cumperi.

– E-adevărat, dar însuși faptul că există o asemenea absurditate e absolut revoltător.

– Orice-ar fi, trebuie să recunoști că tehnologia înseamnă și eficiență, cel puțin în agricultură…

– Consideră că te-am plesnit. Cum să preferi să otrăvești pământul când sunt atâtea brațe care pun mai mult pariu decât osul la treabă? Orice ierbicid omoară plantele din afara culturii pe termen scurt, la prima ploaie, hop – iar buruiana. Care, dacă nu știai, în cea mai mare parte are uz medicinal. Păi cum să nu fie puternică o plantă care n-a putut fi înlăturată de milenii întregi? Și-n plus, ea e și hrană pentru alte animale, deci nu se justifică să-i declari război cu atâta înverșunare. Și în nici un caz unul chimic.

– Of, greu e și cu conservatorismul ăsta, păi ce facem, ne întoarcem în neolitic?

– Da, dacă acolo regăsim sensul, desigur. Oricum, replica asta s-a mai zis, vezi că gândești cu părerile altora și nu cu capul tău? Și nu e nimic conservator în ce spun, e vorba de bun simț. E inimaginabil cum într-o lume în care existența lui Dumnezeu e pusă sub semnul îndoielii pe criterii de rațiune se poate strânge atâta absurditate la orice pas.

– O fi cum spui tu, dar nu-i poți impune omului ce să creadă.

– Tocmai, o mare parte din atei dogmatizează ”libera lor cugetare” prin jigniri aduse celor care se simt bucăți mici dintr-un întreg. Practic, acei atei sunt mai mult absolutiști decât liber cugetători, căci nu-i dau voie celui de lângă ei să se exprime fără să-l desconsidere. Dar nu e cazul să avem o discuție amplă pe subiect. Pentru mine e clar că oamenii fără nici un Dumnezeu sunt predispuși din a face din ei înșiși unul. E aproape imposibil să fii și recunoscător și mândru în același timp.

– Totuși, nu poți să negi progresele umanității.

– Dar cine a zis că nu există oameni de toată isprava? Dar una e să creezi o formulă pentru apă și alta e să te comporți de parcă tu ai inventat-o. Spune drept, plătești pentru apă? Atunci să ți se arate brevetul! Susțin ideea că apa e neprețuită și că e bine să coste bani, dacă asta e singura metodă prin care se poate reduce risipa. Însă e inadmisibil să suferi de sete dacă nu ai cu ce s-o plătești. Una e să nu lași apa să curgă cât timp freci dinții și alta e să n-ai o cișmea în oraș. Nu poți interzice dreptul la viață, căci fără apă cum ai putea să trăiești? În fine, poate că se poate face o paralelă între oameni și buruieni, și ei sunt mai utili și mai valoroși decât par. Și ei ajung să se descurce cu bine într-un mediu ostil. La fel ca și ele în fața otrăvurilor, căci vieții nu i te poți opune.

– Păi, ori e bine să coste apa, ori nu?

– Ascultă, impertinentule, dacă ţi-e lene să ţii firul unei discuţii, n-o mai purta.

– Eu nu ţin neapărat să vorbesc, cel puţin nu cu tine.

– E şi normal, e mai uşor să te-ntorci la dialogurile călduţe despre nimicuri, acolo nu eşti nevoit să te simţi ca un nemernic (chiar şi pentru puţină vreme, până când vei reîncepe să te minţi cu obişnuitele justificări).

– Şi ce-aş putea eu să fac, cum aş putea eu să schimb lumea?

– Observi cum aduci în peisaj un scenariu imposibil când e vorba să faci tu ceva? Ţi-a zis cineva că toată responsabilitatea atârnă pe umerii tăi? În nici un caz, dar pe bucăţica ta poţi să-ţi faci treaba ireproşabil. Ai putea să începi prin a renunţa să mai fii comod – şi-n gândire, şi-n purtare. Comoditatea e un soi de egoism elaborat. Uite, exemplu concret: cât timp aştepţi să ajungă mâncarea gătită de alţii ai putea să ţi-o faci singur. Nu doar că ai face ecnonomii şi ai mânca mai bine, dar nu s-ar mai consuma inutil nici combustibil şi nici n-ai mai încuraja o întreagă industrie bazată pe lene. Din fericire lumea din jur e doar o reflexie a caracterului nostru, deci se poate schimba, îmbunătăţi.

– Nu cumva ai o fixaţie pe subiectul cu mâncarea?

– Aş zice să fii mai atent la ce poţi face mai bine decât la ceea ce ţi-e mai uşor să crezi. Mâncarea, domnule, asta-i prima grijă, că doar foamea ne poate arăta cât de oameni suntem. Da, în munca cu mâna, acolo stă rostul ei, ea însuflețește obiectele şi ne face să merităm recolta. Poate că şi de aceea oamenii înlocuiesc obiectele din jurul lor cu atâta lejeritate, în loc să le repare, pentru că cele mai multe dintre ele au fost făcute de maşinării. Ele n-au cum să pună suflet în ceea ce fac. Ele n-au suflet. Îmi pare rău dacă-ţi pare atât de greu să faci cu drag orice, dar chiar nu e. Ai putea din când în când să mergi alături de cei care se duc la muncă la cinci dimineaţa, te vei putea pune mai uşor în locul lor şi vei înţelege cum te poate înăspri viaţa grea. Mai treci pe la cizmar de-ţi repară ciubotele, înainte să le arunci, aşa vei învăţa că nimic nu e pierdut înainte de a încerca totul.

– Am să încerc…

– E tot ce-ţi cer. Şi-acum te las.

– A fost o-ntreagă goană de cuvinte. Trebuie să mărturisesc că pe parcurs am fost destul de neîncrezător în privinţa bunelor tale intenţii, nu mă gândeam că un apărător al bunei cuviinţe te poate apostrofa.

– Până nu-l scuturi puţin pe om, nu scapi de prejudecăţi. S-or ţine bine şi ideile fixe, dar se clatină uşor în faţa bunului simţ.

– Totuşi… Aş vrea să ştiu cine eşti.

– Aş fi putut fi dezamăgirea a tot ceea ce ţi-ai dorit să ajungi, dar deocamdată sunt doar gândul pe care ai refuzat destul să îl asculţi.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2jLNfZk

În ultimă instanță

sala-de-judecata

Domnule procuror, vă asigur că sunt stăpân pe mine, aprope că mă subjug, nu alta. De aproape opt ani, în fiecare dimineață îmi ordon să am obraz. Credeți-mă, îmi dau ascultare ce nu s-a văzut, de auzit nici nu mai vorbesc. Pe onoarea mea, chiar săptămâna trecută m-am pomenit, țineți-vă firea, nu cu un obraz, ci cu doi. Da, doi! Așa de sârguincios sunt. Pe unul l-am pus bine, la loc sigur, iar pe celălalt l-am dus la o expoziție de artă contemporană pentru nevăzători. Acuma, în privința acuzațiilor ce mi se aduc, țin să precizez că uneori, deși îmi sunt devotat și veșnic supus, se întâmplă, fără voia mea, firește, să înțeleg greșit poruncile. De pildă, aveam un văr care lucra ca animator la morgă, ținea niște spectacole de-ți tăia respirația de la început și până la sfârșit. El, fiind timid din naștere, nu sulfa o vorbă fără acordul meu. La un moment dat mi-am luat ca sarcină să-l dezgheț nițel, adică să curgă apele pe el mai cu folos. Păi ce credeți, eu am zis, eu am auzit. M-am înfățișat numaidecât în fața lui, l-am asigurat de bunele mele intenții, dar când să trec la fapte, în loc să-i încolțesc încrederea în sine, i-am ofilit unicul vlăstar de nădejde. Prin urmare, pesemne că un lucru asemănător s-a petrecut și în dimineața zilei de miercuri, anul curent, luna precedentă; altminteri nu pot pricepe cum de s-ar fi putut întâmpla o grozăvie ca aceea. Pot să și jur, deși eu nu-mi iau angajamente în pauza de masă, că mi se-ntâmplă neprevăzuturi tocmai când nu mă aștept să le mai văd.

– Domnilor, poate părea mult prea clar, dar distinsul nostru învinuit nu duce lipsă de nimic, ba chiar aduce lipsuri pe unde se duce. Așadar, cer să ca instanța să se pronunțe în lipsă.

– Peste putință, dânsul este aici, de față, domnule procuror.

– Onorată instanță, o fi dumnealui de față, dar vorbește de parcă și-a trimis spatele să ne zică vreo două. Cer să fie audiat și ultimul martor și apoi să faceți cunoscută hotărârea.

– Dar cum, așa pe loc?

– Păi cum altfel, faptele nu se săvârșesc la fel? Și-apoi domnia voastră știe la fel de bine ca oglinda dumnealui ce-i poate pielea. Haideți, domnule judecător, n-aveți ce cântări când la mijloc sunt purtări de nimic.

– Pronunțarea nu se poate face decât în prezența reclamantei, și mă rog de ce n-a binevoit să ni se alăture?

– După cum prea bine știți, a fost reținută cu treburi ce nu suportă amânare.

– Și ce fel de treburi ar fi acestea?

– Ei, ce treburi… unele de înaltă importanță.

– Asta-i bună, dar cum își permite să lipsească la procesul intentat chiar de dumneaei?

– Îi este imposibil să fie prezentă, domnule judecător.

– Și ce-o reține?

– V-am spus, chestiuni de înaltă importanță.

– Anume?

– Dacă insistați să intrăm în amănunte ca la noi acasă, aflați că dânsa se află pe umerii unora dintre noi.

– Domnule procuror, vino-ți în fire, aici nu-i spectacol umoristic, n-oi vrea să-mi spui că reclamanta intentează procese la care nu poate participa fiindcă schimbă becuri prin case cu tavan înalt.

– Nicidecum, domnule judecător, dumneavoastră ați deschis acest registru comic, eu sunt cât se poate de serios.

– Zău? Atunci ce răspuns e acesta? Sau lucrează la circ, că nu-i nici o rușine?

– Onorată instanță, permiteți-mi și mie, ca acuzat, să mai spun câteva vorbe.

– Desigur, domnule Ghiftucea, ai cuvântul.

– În primul rând, să stabilim din capul locului: situația îmi este neclară. Sau poate tuturor ne este la fel. Reclamanta mă cheamă în instanță însă nu ia parte la proces. Ba mai mult decât atât, nimeni nu a văzut-o încă la față și mă tem că ea nici nu există. Recunosc faptele care mi se impută, dar nu înțeleg cum poate avea loc un proces fără prezența unicului acuzator. Domnule procuror, dumneata pe cine reprezinți?

– În primul rând onoarea.

– Lasă, lasă… știi dumneata la ce mă refer.

– Eu nu reprezint decât justețea faptelor, domnule Ghiftucea.

– Iar faptele sunt determinate de împrejurări, iar în cazul de față chiar de unele care îmi sunt favorabile. Am martori că nu pot răspunde de faptele mele chiar și-atunci când cineva întreabă de ele. V-am mai spus, confund binele cu răul, uneori seamănă atât de mult că nu se pot deosebi.

– Ascultă musiu Ghiftucea, dumneata, ca și cei din sală, habar nu ai că toți am fost citați atât în calitate de părți vătămate, cât și de vătămători.

– Ce tot spui dumneata acolo, domnule procuror? Vasăzică dumneata erai reclamanta.

– Nicidecum, domnule judecător, reclamanta nu se poate afla în sală fiindcă se află peste tot, apasă pe umerii noștri până când pieptul pe care-l scoatem trufaș înainte se înmoaie și trupul ni se încovoaie pentru ca ochii să poată privi înăuntrul nostru, cu capul plecat, cum se cuvine. Aflați, onorați participanți, că singurul martor adevărat al acestui proces este bunul simț. Poftiți, faceți cunoștință cu el. Nici eu nu-l văzusem realmente până astăzi. Iar cea care ne acuză este propria noastră vină, ea ne-a adus laolaltă. Iată-ne îndreptând degetul spre Ghiftucea fiindcă în timpul acesta n-am avut demnitatea de a făuri exemplul pe care am dori să-l urmeze. Cum să ne urmeze el, Ghiftucea, când îi vorbim despre calea dreaptă în loc să-i arătăm ce bine se pășește pe ea? Cum să ne facem drum din vorbe, când nici măcar printre ele nu se poate face unul!?  Așadar, înaintăm în gol, acolo se vede că ne-ndreptăm. De oriunde-am veni, pare să fim mult prea departe de-acolo. Undeva jos, căzuți, decăzuți. A tăcut și Ghiftucea, e mulțumit că nu-i nimeni mai breaz. Așa, tăceți cu toții! Hei, dar ce-i cu mutrele-astea triste, doar suntem de tot râsul.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2ik1Xrz

Nămeți de gânduri, fapte și-admirație

viscol-zapada-viscolita

Un cavaler călare răscolește cu obișnuita-i delicatețe dealurile albe, înălțate peste pământul ce se-nnegrise de necaz. E acel cavaler căruia îi vedem doar faptele, atât. Nu știm cum arată, vedem doar ce face – și cât de bine face! Suflul lui dă viață anotimpurilor și aripile-i îi învață să zboare și pe cei care nu le au. Uite, de pildă, o simplă adiere îți aduce oricând înălțimile în palme. Așa știe el să-ți dăruiască o mână de ajutor când ai căzut. Puzderia de fulgi îmi amintește că fiecare clipă e vrednică de frumusețe. Trebuia să fi aflat până acum că fiecare zi e sfântă, nu-i loc pentru murdărie nicicând. Și totuși… Dar să privim în sus, doar acolo ar putea să locuiască speranța. Iată, fulgii de nea par bucățele din cortina cu care e acoperită măreția vieții, îți dai seama ce trebuie să se afle dincolo de ea? Nu, n-ar avea rost să răspundem, de ce-am încerca să cuprindem infinitul cu brațele? Deși parcă m-aș vedea îmbrățișându-l. Așadar, rămâne stabilit, e totul cât se poate de clar, nemărginirea nu încape în capul nostru, are și el doar câțiva centimetri, ce Dumnezeu!? Da, sufletul e o frântură de veșnicie închisă în trup, firește că se va elibera părăsindu-l. Dar nu va pleca până ce nu va înfăptui pacea inimii cu mintea. M-am luat cu vorba și-am uitat să mă bucur. Of, s-a dus și clipa asta. Cred că trăim cu adevărat când admirăm. Ce ziceam? A, da, acum cavalerul prinse a se odihni puțin, un pic de răgaz nu strică. Însă ia seama la ce-ți spun, el nu stă pe loc când se odihnește – nu, nici pomeneală. Atunci când se liniștește e doar o prezență mai discretă. Cum o fi să poți alerga fără să lași urme, fără să calci totul în picioare? Parcă nici zborul nu poate fi atât de lin. Atunci când e jucăuș, lumea spune că viscolește, când el de fapt se poartă ca un copil, se joacă cu zăpada. Și ce picturi pe pânză de nea face, ai zice că s-a născut din toate culorile la un loc. În această nesfârșire de alb se află totul, căci viața nu poate fi decât curată. Tot ce există are o fărâmă de lumină drept sâmbure. Așadar, dă lampa nițel mai tare, lasă flacăra să crească peste întuneric și să-l învăluie, luminează-te. Firește că vocea dinlăuntrul meu mi se adresează și mie. Ar fi și caraghios, ba chiar nepoliticos să le vorbească tuturor numai mie nu. Mi-aș trage câteva palme, dar tot lovitura din partea vieții se simte cel mai adânc. De, trebuie să ne dojenească oleacă, altfel o luăm pe arătura pe care nici n-am arat-o noi, și nici n-am însămânțat-o cu destulă bună cuviință. Oare de-aia era pământul așa necăjit? Ehe, încă de multe altele are și temei să fie, deci ce să mai vorbim? Ia te uită, zăpada aproape că a acoperit de tot brăduții aruncați pe te miri unde. E o rușine să li se aducă asemenea necinstire, dar uneori nepăsarea e confundată cu obiceiul. Cred că ninsoarea e o răsplată pentru bună purtare, nu-i de mirare că prin unele locuri Crăciunul a fost mai uscat ca luna lui cuptor. Îmi cer iertare, copila mea, nici eu n-am fost vrednic de binecuvântarea zăpezii, de aceea te-ai jucat numai cu bulgării din povești Crăciunul acesta. E drept că unii au călătorit pe alte meleaguri ca să poată striga din mijlocul pârtiei, dar asta se poate numi înșelăciune. Și cum pot ei să se-arate în fața pădurii în timp ce-n casa lor zac zece ani de bună creștere, ramuri de înțelepciune încă vii, sufocate de un pustiu plin cu nimicuri, e numai treaba lor. Doamne, oare câți ani au trecut de când n-a mai fost zăpadă de Crăciun?  Ce grozăvie și cu sărbătorile astea lumești, cam multă lumină artificială pentru niște oameni care n-au nimic de ascuns. Ciudat, la cumpăna dintre ani, oamenii se bucură pe același fundal sonor care aduce oroare în multe părți ale lumii. Las’ că aici e vorba de niște bubuituri colorate. Rușine să-ți fie dacă te prinde Ajunul cu arma-n mână, măcar atunci să fii demn de aerul pe care-l respiri. Chiar, războiul sărbătorește revelionul sau e cumva la datorie? Urât cuvânt, datorie, sună a compromis putrezit. Ptiu, ce iute fuge gândul ăsta, nici n-am băgat de seamă că prea bunul nostru cavaler cânta când la o ramură din vârf de brad, când la o streașină, ba chiar și la o brazdă de zăpadă. Ce dar minunat e să-ți fie trăirea cântec! Să fim mai respectuoși, să ținem minte că noi nu putem decât să murdărim zăpada.

Epoca fond de ten

img_20160219_205555

Era o coadă lungă la semafor de parcă se dădea nemurire la kilogram. Cele patru locuri goale din mașină aproape că stăteau cu spatele la șofer și nu invers. El nu vedea golul din jurul lui, căci mintea îi era plină de planuri; avea atâtea de făcut că n-avea vreme să le măsoare necesitatea. În oglinda retrovizoare observă luminile unei ambulanțe. Opri radioul, dar sirena tot nu se auzea – trase totuși mașina câțiva centimetri mai la dreapta. Culorile semaforului se tot schimbau și roțile mașinilor stăteau pe loc. Câte-un claxon zbiera din când în când la strada prea îngustă pentru graba omului modern. O doamnă între două vârste fu atenționată de către agentul de circulație că plasele din mâinile ei depășesc trotuarul de-un metru și că ar fi bine, pentru siguranța ei și a participanților la trafic, să le țină mai pe lângă corp. Luminile ambulanței se vedeau tot mai aproape. În timp ce-și calcula impozitul pe profit, șoferul îi făcu semn din faruri microbuzului din față. Microbuzul era ticsit de oameni, cu toate astea înăuntru domnea o liniște deplină. O bătrânică împărțea un loc cu un tânăr student, iar pe locul alăturat un copil de grădiniță își clipea dorul de mama sa chiar din brațele ei. Bătrânica scăpase de plasele cu săpun de casă și pătrunjel cu care venise la oraș odată cu ocolul oamenilor legii prin jurul pieței de legume și fructe. Dânșii, într-un moment de răgaz, chiar discutau despre cât de convenabile sunt în piață prețurile la cafea, țigări, detergenți și parfumuri, mai ales atunci când nu trebuie să plătești pentru ele. Șoferul microbuzului deschise geamul și aruncă o hârtie. Câțiva pietoni mișunau printre mașinile blocate, se strecurau pe lângă numere de înmatriculare ca deținuții cu gând de evadare pe lângă zidurile închisorii. Spațiul dintre botul unei mașini și spatele celeilalte nu măsura mai mult de două-trei picioare. Un domn care făcea greva foamei a fost evacuat dintr-o parcare cu taxare pentru a nu fi bun de plată. De cealaltă parte a clădirii guvernamentale, participanții la mitingul pentru libertatea de a alege se îndreptau către casă, fiecare pe unde își croia drum. Un stol de ciori traversa cerul ca o corabie ce plutește pe mare. Polițistul privi lungul șir de mașini și se întoarse în mașina de serviciu. Colegul său de echipaj nici nu a băgat de seamă că s-a întors și continuă să privească cu atenție niște lucruri fără importanță. Înainte de a se culca la adăpostul aburului din canal, nea Cinzeacă, cum îi spun cei care ies să-și plimbe câinii în parc, îi dădu unui agent de vânzări niște mărunțiș pentru automatul de cafea. Ecranul cu afișaj de lângă intersecție emitea semnale luminoase; cine-l privea putea afla cât de nefericit este dacă nu-și cumpără noua sonerie de telefon din piele de nevăstuică. De când văzuse girofarul, șoferului îi trecea prin cap o vagă amintire din vremurile când nimic nu era de unică folosință. Vântul purta în aer două frunze pentru care nu conta locul în care urmau să ajungă, ci faptul că vor fi acolo împreună. Străzile puternic luminate nu cer neapărat o echilibrare cu gânduri negre. Ce mai contează, nimeni nu stă să observe dacă o primesc sau nu. Multă grabă, și mai multe întârzieri, tone de promisiuni, și mai multe scopuri personale, așteptări infinite, idealuri inexistente. Astăzi, în jurul prânzului, la biroul Drepturilor Individului cererile au depășit numărul de locuitori ai orașului – însă nu s-a înregistrat nici măcar o singură depunere de respectare a lor. Multă neîncredere, puțină răbdare, multe dorințe, puțină disponibilitate, multe aspirații, puțin efort, multe afirmații, puțin adevăr. Deodată se auzi sirena salvării. Șoferul ieși din mașină și privi dinapoia ei – nu se zărea nimic cât vedea cu ochii. De unde venea salvarea asta, cum de părea atât de aproape și totuși nu se zărea nicăieri în jur? Nu se vedea venind din nici o parte. Șoferul microbuzului deschise radioul – în mai puțin de treizeci de secunde pasagerii au putut afla și că există un leac minune pentru moarte, și că își pot lua un împrumut fără buletin, doar cu rinichiul. Ar fi urmat să afle și noutăți despre trecut, însă șoferul a decis să schimbe postul. Păcat, ar fi avut ocazia să afle și că tratamentul pentru bolile incurabile costă cât n-ar putea strânge omul cinstit o viață-ntreagă, chiar dacă n-ar cheltui un sfanț. Niște sunete care n-aveau nimic melodios se strecurară afară din boxe. O voce de femeie înșira niște vorbe nedeslușibile, un fel de tânguială antrenantă. La un moment dat se puteau distinge câteva cuvinte: ”Trăiește prezentul, vino acum, mâine nu mai contează”. Șoferul căscă și închise radioul, iar nimeni din microbuz nu s-a opus. Pentru ei conta acel ”mâine”, chiar în privința lui își făceau griji, ba chiar pentru el îi întorceau spatele lui ”azi”. Acum e liniște. Unii dintre ei chiar priveau cu oarecare satisfacție decizia șoferului, căci în ziua de mâine locuiește speranța; și mai presus de toate, știau că acel mâine e singura moștenire veritabilă pe care o lasă copiilor, deci cum să nu lupte pentru el? Vântul sufla acum mai discret, putea fi un soi de respect pentru liniștea așternută în microbuz, dar pe bulevardul acesta nu mai era loc nici de interpretări. Rânduri de mașini ocupau ambele sensuri, iată că în capitalism se stă la coadă și pentru întârzierile zilnice. Dar pare-se că n-ar fi nimic straniu în asta, din moment ce un robot îți solicită să dovedești că ești om și tu faci întocmai. Ciudat, când sunt singuri, unii dintre oamenii de azi nu suportă să stea doar ei cu gândurile lor, în schimb, atunci când au companie, ele primează și par să conteze mai mult ca oricând sau ca ale orișicui. Așa se face că mulți dintre șoferii aflați singuri în mașină lăsau capul în jos și aflau tot ce mișcă. Și da, tot de jos, tot de pe loc, imobilizați în biroul mobil denumit adesea mașină. În mediul virtual se vorbește cam mult despre realitate. Iar de trăit…

Cum să iubeşti un zid

iedera-pe-zid-iedera-pe-casa-iedera-pe-zid-vechi

Pune un zid între tine şi temeri, apoi fă bine şi spune-le să stea la locul lor. După aceea va trebui să mergi până la locul de unde ai luat zidul şi să construieşti altul în locul lui. Dacă tavanul nu a băgat de seamă că lipseşte, nu te baza că se poate ţine de glume, că poate cazi în plasa spontaneităţii cu puţin timp înaintea lui şi vă întâlniţi la mijloc; adică tu să te-nvecinezi cu podeaua şi tavanul să-ţi calce pe urme. E-adevărat că mâna care te mângăie pe creștet ar putea și să te ia la palme, dar nu degeaba e tavanul baza acoperișului. N-o să vină peste tine decât dacă-l vei chema vreodată atât de aproape. El o să ajungă-ntr-un suflet, neștiind că te va strivi cu înflăcărarea lui, căci nimeni nu i-a cerut o îmbrățișare. Și totuși el asta face de-a lungul întregii lui existențe, ocrotește cu brațele deschise. Nu-mi spune că n-ai văzut cum se întinde în jurul a tot ceea ce tu ai vrea să păstrezi cu drag. Nu e ciudat că nu i-ai mulțumit niciodată pentru că te face să simți că ai un loc al tău? Da, e vorba de unul fizic, dar în spatele peretelui care-ți împrejmuiește casa ești pur și simplu cum nimeni altcineva nu te poate vedea. Și n-am spus că ai fi fățarnic în lume, doar că aici nici o privire nu pătrunde, deci ești ferit de presupuneri și concluzii. Zidul are suflu, îți știe necazurile și bucuriile, dar, cel mai important, a fost martorul atâtor vise. Când vântul turbează în fața nedreptății, el te ține afară din calea lui, dar socoate că e bine să-l auzi dinăuntru cum vuiește, căci glasul lui e furie și jale; să iei aminte când e vânt năprasnic, atunci nu mai e vreme să cântărești adevăruri în cugete și maxime, e prea târziu pentru a se alege pleava de sămânță, atunci se cutremură pământul de nemernicie. În acele clipe el ține piept rafalelor și se înalță cu blândețe deasupra florii care a crescut la adăpostul marginii lui. A oprit el și gloanțe, nu l-au dărămat nici obuze. Însă pe vânt îl respectă, știe că suflarea lui e necesară și i se opune cu un soi de rușine timidă. Doar brațele lungi ale iederei se mișcă necontenit, legănându-se ca într-un fel de plecăciune. Ascultă, e cântecul zbuciumării firii – e prea gol pretutindeni. Și totuși iată-l, e ca o făptură de piatră prăvălită la pământ, ghemuită, acoperindu-și puii cu întregul corp. Acesta este zidul care a învățat de la stânci cum să domolească mânia, toate valurile spumegânde s-au măcinat izbindu-se de statornicia lor. Vedeau ele neclintirea stâncilor dinapoia lor? Da, desigur că știau că se vor frânge, dar furia strigă mereu ”înainte!”. Iedera mai are pe ici pe colo câte-o mică frunză rămasă, iar vântul nu i le-a smuls. Dacă te dai doi pași înapoi, vezi cum brațul cel mai lung se ridică până spre colțul de sus al zidului. Ea și-a pus mâna pe după umărul lui, e dansul ale cărui mișcări le poți vedea numai cu ochii închiși. Uneori e vals, alteori tango.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2frlAwd

 

Sosiri, plecări și continuări

peisaj-de-toamna-cale-ferata

Trenul plecase de multă vreme, iar în urma lui lăsase toate așteptările. Toate clipele pline de fantezie au rămas în gară, căci drumul, călătoria, sentimentul, toate sunt deseori diferite decât așteptările. Ceea ce putea fi rămâne pe loc, ceea ce este merge înainte. Ce nebunie, să mergi necontenit înainte, ba chiar și grabnic, să nu privești în spate și totuși să te întorci în aceleași locuri, să bați aceeași cale privind numai înainte, ca și când izbăvirea ar veni din această fugă. Încotro ar fi calea cea bună, dacă noi ne-ntrebăm de unde venim și nu ”ceea ce putem să devenim”? Dar au plecat cu toatele, numai că ele se întorc la noi cu ceva nou de fiecare dată. În acest tren sunt numai locuri în picioare, se spune că asta ar fi poziția dreptății. Să stai pe scaun e opusul rugăciunii, și, pe undeva, e și normal, în loc să stai în genunchi, te așezi prea comod ca să-ți pese prea mult. Nici un inculpat nu-și recunoaște vina stând jos, el pledează din picioare. Iată, să stai pe scaun e prea josnic și pentru minciună, cum altfel ar putea să stea ele, dacă nu în picioare, ele, care-s sclipiri de adevăr? De bună seamă că pe această rută nu a existat niciodată controlul, aici e o ordine care vine de undeva mai presus de minte, așa că nimic nu poate fi interpretat sau însușit fără drept. Rugăciunea e pentru iertare și recunoștință, nu pentru dorință. Rugăciunea e oglinda-n care-ți vezi sufletul, și n-ai ce să ceri de vreme ce-l ai în față pe cel care știe să recunoască frumusețile mai bine decât oricine. Deși vagoanele-i sunt nenumărate și locomotiva pusă pe iuțeală, trenul aista nu face zgomot câtuși de puțin. Semnalul lui de alarmă se simte, nu se aude. E un tren mai special, nu întârzie și nu se oprește niciodată, toți pasagerii urcă și coboară din mers. Cu toate astea, nu e niciodată îmbulzează și nici nu există neînțelegeri. Geamurile sunt îndreptate spre apus, în viața fiecărui pasager e loc de atâtea începuturi. Bagajele sunt de fapt intensități. Compartimentele sunt spațioase, nimeni nu umblă cu jumătăți de măsură. Pe holuri nu zăbovește nimeni, nu există nerăbdare sau încurcături. În trenul vieții s-au suit clipele, străbat depărtări și apoi se întorc la noi cu și mai multă profunzime și înțelepciune. Cât despre celelalte trenuri… frunzele știu prea bine, de aceea au și rămas aici:  ajungi acolo unde trebuie când îți cauți rostul pe lângă vatră, acolo s-a născut și el, odată cu tine.

 

Mulțumim domnului Florin Galan pentru fotografie.

Totul vine de sus  

apa-curgatoare

Asta spune râul când coboară la vale – și ploaia, și visul, și inspirația. Tot ce vine de sus ajunge la toată lumea. Tot ce vine de sus se dăruiește deplin, fie că e rază de soare sau sunet de aripi. Dacă putem admira ceea ce vedem înseamnă că suntem capabili să iubim ceea ce simțim.  Simți apa, fără s-o atingi, fără s-o asculți? Ți-ai imaginat cum trăiește o piatră, ce-ar putea gândi ea? Ai urcat până-ntr-acolo unde norul stă față-n față cu răsăritul? Ce schimbi de replici ar putea fi între ei, înainte ca soarele să se arate întregului pământ? Ce bine că nu vom ști niciodată lucrurile astea! Putem visa la ele în fel și chip, ne putem închipui orice. Acest ”orice” e însăși libertatea pură. Firește că visul vine de sus, altfel aspirațiile lui n-ar putea fi atât de înalte. Acolo e lumea rugăminților care s-au ridicat peste puteri, acolo e patria celor ce se-mplinesc fără să fie mai întâi rostite.

 

Un mărăcine la margine de râu de-aș fi,

Și tot aș ști ce-nseamnă să-nflorești,

Un susur blând în mintea unui surd ce desena câmpii

Învie gândul și voința din farmec de povești.

 

Iubită apă, treci iute fără-n urmă să privești,

Se prăvălesc la vale năzuințe,

Prin simplul fapt că te iubesc, îmi dovedești că ești,

Așa-i șoptea din nemișcarea lui eternă,

Plină de patimi și fără de dorințe.

 

Un mal bătrân în care a săpat conștiința

Se pregătea de-o viață să rămână,

Căci îi pleca tot ce-i era mai drag odată cu ființa,

Și iată că din veșnicia de-ntâmplări

Tot clipa rămânea peste suspinul lui stăpână.

Academia de leșin cu stil

cap-patrat

Bun venit, dragile mele! Așa de dragi îmi sunteți că-mi vine să mă trec în testamentul vostru cu mâna mea. Ne-am adunat aici fiindcă n-a fost nevoie să căutăm loc în altă parte. Sunt convinsă că sunteți nerăbdătoare să începeți cursurile academiei noastre și sper că veți înțelege cât de important e să ne lăsăm purtate de eleganță chiar și atunci când cădem de la etaj. Primul modul al activității noastre se intitulează ”Codul bunelor frapiere” și este un fel de introducere în lumea rafinamentului premium. Dar să nu credeți că nu ne-am gândit și la impactul social pe care îl putem avea; de aceea, 0,1 % din încasările efectuate prin intermediul porumbeilor călători zboară direct în contul Asociației pentru Reabilitarea Psihică a Femeilor ce nu își pot Permite Tatuaj Dentar. Programele noastre de într-ajutorare se desfășoară pe multiple niveluri și astfel se justifică taxa noastră mai variabilă decât dobânda sau vremea. Spre exemplu, o campanie umanitară are loc chiar în aceste clipe în Burkina Faso, unde sute de oameni participă la Conferința Internațională pentru Ridicarea Stimei de Sine Deasupra Capului. Dacă doriți, în pauza de masă, cea dintre felul patru și cinci, vom putea iniția o videoconferință cu profesorul Eulian Egolianu, aflat la fața locului, care ne va vorbi despre beneficiile gândirii pozitive în mijlocul unei familii flămânde. După cum probabil intuiți deja, cursul nostru este complex și atinge foarte multe aspecte, de la responsabilitate socială până la arta de a comanda ceai fără ochelari de soare pe nas.

Am inclus în programa noastră și discipline mai puțin cunoscute, dar deplin acreditate, cum ar fi: Compromiterea cu onoare, Schematica discursului tăcut, Introducere în Ieșintologie, Bazele Nepăsării și multe altele. Chiar zilele trecute îi povesteam unui zid cum am reușit să obțin atâtea premii în domeniul comunicării și relaționării. Așadar, aveți la dispoziție toate resursele pentru a finaliza cursul cu succes, avem și un psiholog renumit, dedicat oricând cerințelor voastre, odată a reușit să trateze un om răpit de prietenii lui în Irak; deși trauma era destul de adâncă, profesorul doctor Dilet Antte a reușit să scoată la suprafață echilibrul emoțional al pacientului cu ajutorul unui vechi amic, un grande senior vidanjor.

Acum vă invit să facem un tur al academiei, o mică plimbare prin sălile de curs. Aici avem un mic muzeu al Bunului simț, prost organizat, e drept, dar n-am avut decât unul și persoana care l-a uitat aici era cam împrăștiată, iar noi am vrut să recompunem cadrul natural în care s-a scris istoria lui. Vom păși în câteva momente în ceea ce noi numim Laboratorul de bronzat păreri, în spatele acestei tehnologii de ultimă generație – toți desecendenții ei au decedat la asamblare – se află un efort enorm depus pentru a le arăta celor mai optimiști dintre noi partea mai întunecată a paharului gol. În dreapta scărilor se află Aula Magda, consultantul nostru în materie de praf și implementare de făraș 360. În spatele ei sunt ușile care dau în sala mare, că în cea mică n-au tupeu fiindcă-i mai arțăgoasă și le-o taie din scurt, și știți cât de sensibile sunt ușile pe partea asta. Ar urma acum etajul superior, dar are un aer de privitor de sus și nu primește vizite.

Sursă foto:

http://bit.ly/2etTfmV

Cu totul și cu totul noi înșine

cu totul și cu totul noi înșine

N-am văzut niciodată cum zboară visele, dar am simțit cum respiră un zâmbet. N-am auzit când a intrat pe ușă dorul, însă am ascultat povețele inimii pentru minte. Am recunoscut veșnicia în chipul zorilor de zi și am sperat că voi căpăta blândețea cu care se așterne roua. L-am transformat pe ”tu” în ”eu” și toate nepăsările au fugit din mine. Nici n-am apucat să le spun că n-o să le simt lipsa și nici că e prima lipsă care mă umple de bucurie. Privesc spre sublim și-mi dau seama că cei care plutesc n-au nevoie să știe asta, e de ajuns că o fac. Norii nu se-ntreabă cine sunt sau de unde vin, fiindcă se vede că sunt acolo unde trebuie și că se îndreaptă pe calea cea bună spre împlinirea rostului lor. Dar iată că sunt și stele care strălucesc numai în inima noastră. Au pornit spre nemărginirea văzduhului și nu se vor opri prea curând. Zburdă precum secundele conștiente că fac parte din eternitate, așa încât n-au vreme de pierdut. S-au desprins într-o clipă și au plecat pentru o veșnicie. Însă desprinderea lor nu înseamnă că s-au depărtat de semeni, ci doar că s-au apropiat de toate câte există.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2bHQtcA

Mulțumim tare mult doamnei Pană Gabriela pentru fotografie.

Lacrima ce sparge stânci

11 Jun 2010 --- Downpatrick Head on the Atlantic Ocean to Ireland --- Image by © Michel Gunther/Photononstop/Corbis

Păcat, sunt un aruncător de pietre – mai bine le-mbrățișam. Câte aș fi putut construi cu toate câte le-am azvâlit către voi! Aș vrea să le lansez pe apă, căci până să se scufunde, ar găsi câteva puncte comune cu ea, apoi i s-ar dărui complet. Mi-e dor să le trimit pe apă. Nu, pietrele nu cad în apă, ele coboară lin; ea le mângâie pe creștet, ele îi admiră sufletul pe măsură ce pătrund în adâncuri. Acolo, jos e inima ei, a plâns atâtea lacrimi încât s-a acoperit definitiv, dar bate la fel de tare ca-n prima clipă. Vibrațiile ei au săpat pământul și au făcut loc altor lacrimi. E minunat să suferi frumos. Nu știu dacă plânge la fel de mult și de bucurie, dar am simțit zâmbetul ei în tremurul mâinii ce strângea cu încrâncenare piatra în pumn. Atunci am înțeles că sudoarea e lacrima muncii, și nu se cuvine să nădușim din furie. Am vrut să las piatra jos, dar m-am mulțumit cu faptul că n-am aruncat-o. N-am mai ținut-o la fel de strâns, dar am luat-o cu mine în continuare. După câțiva pași pe mai multe poteci, m-am bucurat că o aveam în continuare în palmă, văzusem atâtea pietre ce puteau fi ridicate. Firește că întâlnisem destule și încleștarea sporise, însă am avut inspirația s-o port cu mine peste tot; nici n-am adunat alte pietre, nici pe ea n-am aruncat-o. Deseori am strâns-o tare de tot, iar julitura s-a transformat în rană. De fiecare dată când brațul se ridica, piatra se înfigea și mai strașnic în carne. Vântul ridica praful potecilor și îmi intra în palmă ca o suflare tămăduitoare și rece. Fără să ne aducă el norii de ploaie și fără să poarte semințele pe aripile sale, nu am fi fost nici măcar locuitorii unei planete sterpe. Da, vântul poartă viața pe aripi. Am mers înainte chiar dacă praful îmi încețoșa vederea. Creste de munți se iveau într-o nălucire ce putea trece lesne drept o priveliște cât se poate de reală. Cu cât mă apropiam de ele, crestele se micșorau și se depărtau, parcă fugeau din calea ochilor mei. În goana aceasta spre înălțimi închipuite, pașii mei striveau zeci de petale. Nu am știut până ce am auzit un plâns ca un cântec duios. Venea pe scoarța pământului, cățărându-se parcă pe aripile unui fluture. Nu-l puteam vedea, dar bătaia aripilor lui era atât de vie încât o simțeam în obraz. Puteam să învinuiesc praful din ochii mei pentru fapta mea nesăbuită, dar plânsul acela ca un sunet de harpă se ridica blând la urechile mele, plutind ca un parfum de flori proaspăt culese, și gândul a tăcut iar inima a vorbit. O lacrimă alunecă suav pe brațul meu, am deschis pumnul – piatra dispăruse, palma era curată. În sfârșit se rupsese din mine o bucată pe care o puteam dărui. Aflasem că sunt o fărâmă dintr-o mare stâncă, aruncasem cu bucați de sine spre cei asemeni mie. Ce neghiobie, uitasem de tot, fără să știu că rănile sufletului meu erau toate pietrele pe care le aruncasem.

Sursă foto:

http://bit.ly/1ucVZbh

 

11 Jun 2010 — Downpatrick Head on the Atlantic Ocean to Ireland — Image by © Michel Gunther/Photononstop/Corbis

Sărut mâna pentru masă

sărut mâna pentru masă

Dumnezeului dătător de viață, cerului din care se plămădesc norii, pământului cel roditor și ploii înviorătoare, adierii mângâietoare, soarelui cel luminos, rouăi scânteietoare și brazdei ocrotitoare, plugului și murgului, brațelor ce-nsămânțează, rugilor ce-ngenunchează, calului și drumului, pietrelor, nisipului, roților ce-nvârt recolte, căruțelor de prin holde, ăstei zi din calendar și maestrului olar, ramului din inima scaunului, mesei cu patru picioare și pauzei de mâncare, orei care mi-a venit în dar, priceputului tâmplar, degetelor delicate ce pun dragostea-n bucate.

Mulțumesc tuturor!

O îmbrățișare cât tot universul

copaci neobisnuiti

Prea puțin este mai mult decât suficient. Restul până la maximum e pură dăruire. El s-a născut din forța de a fi. Pe unde noi am văzut speranțe risipite, el a găsit o fereastră către infinit. Acolo unde noi poate că n-am fi rămas o clipă, el a ales să trăiască o viață. A știut el că ploaia va face pârâu din crăpături? Nu, dar a ales să-și împlinească rostul cu orice preț. Și iată că a fost răsplătit fiindcă și-a urmat simțirea: are un loc al lui în lumea tuturor.

copaci neobisnuiti, natura in oras copac neobisnuit

copacul minunat

Înainte spre ce-am fost

Înainte spre ce-am fost

În multe locuri poţi să dormi, doar acasă poţi să te odihneşti. Dacă ar fi să-ţi alegi aşezământul după aspect, ai avea mult de furcă: la una e nemaipomenit acoperişul, alta e încăpătoare, una e luminată prin ferestre mari, altele sunt frumos colorate. Ai putea să vezi oameni pe drumuri nu pentru că nu au un venit care să le asigure traiul comod, ci fiindcă nu se pot hotărî care e cea mai frumoasă dintre case. Sunt siguri însă că merită ce e mai bun. Tocmai de aceea căminul lor trebuie să fie perfect din toate punctele de vedere. Din fericire, într-o casă încap mai mulţi oameni, dar din păcate părerile sunt diferite. Unii cred că e important să ai lumină, alţii că pereţii trebuie să fie înalţi. Se poate ca fiecare să aibă camera lui, dar dacă fiecare dintre ele ar fi construită pe o perspectivă individuală, casa nu ar putea fi un ansamblu. De, dacă oamenii s-au grăbit să omită punctul lor comun, fundaţia rezistentă! Nimeni nu vrea să stea într-o casă şubredă. Casa perfectă există, nu are nici geamuri, nici pereţi şi nici acoperiş. Este cea mai deschisă dintre case, are loc pentru toţi, dar drumul până la ea nu-l poate găsi decât inima noastră. Învaţă limbajul inimii tale, ascult-o şi urmează-i îndemnul. Apoi… bun venit acasă.

 

Mulţumim doamnei Anca Cristina Barbu pentru fotografie.