foto: Iulia Pătruţ

De ce crezi că păsările pot zbura? Cum se vede oare lumea prin doi ochi care plutesc în văzduh? Eu cred că oricine are şanse să ajungă să zboare, dar în mod sigur numai celor care merită le pot creşte aripi. Ai ţinut vreodată o inimă de pasăre în mână? Din păcate răspunsul poate fi prea lesne: „normal că da”. Şi nu răspunsul afirmativ e problema, e grav acel „normal”. Nu, ferească Dumnezeu, cum o să fie normal să priveşti cu nepăsare o inimă care nu mai bate? Inima e o bucată de infinit, în ea încap toate sentimentele, toate trăirile. Dacă ar putea face faţă creierul, dacă ar putea să conştientizeze atâta emoţie, o singură bătaie de inimă ar putea cuprinde toate simţirile din univers. Universul e unul pentru că e un întreg, e-un fel de coloană în care fiecare e fericit că stă cuminte la locul lui. Dar o inimă e făcută să împartă, deci nu va ţine niciodată totul pentru ea, chiar dacă e demnă de tot frumosul din lume. Oameni de ştiinţă? Habar n-avem, care ştiinţă? Singurul adevăr vine din conştiinţă, avem nevoie de oameni de credinţă. Cum să nu crezi în vise când ai în faţă stelele? Fie-vă milă de noi înşine şi daţi-vă seama că omul nu a fost preocupat să creeze fără să distrugă mai înainte pentru a face loc noii construcţii. Spaţiul nu va fi niciodată de ajuns atâta timp cât căutăm să clădim în afară şi nu înăuntru. În suflet e întotdeauna loc destul, fiindcă nu există unitate de măsură pentru bucurie, împăcare, pace, linişte, armonie, încredere, speranţă, vise. Visele sunt chipul iubirii. Iubirea este singura care se poate întinde oricât în acest echilibru cosmic fără să sufoce pe nimeni. Sfidăm infinitul cu structuri de suprafaţă, acolo construim mult. Credeţi că întâmplător haina îl face pe om? Nicidecum, ne-am încuiat la suprafaţă, existăm cu falsa impresie că înăuntru nu e lumină. Ha, ce eroare! Şi da, existăm, nu trăim, şi nici n-avem dreptul acesta, de prea multă vreme călcăm în picioare orice fiinţă care trăieşte cu adevărat. Iată, podul pe care îl construisem nu mai leagă două maluri înfrăţindu-le, nu, e doar acceptarea faptului că nu putem pluti decât pentru puţin timp pe apă. Nu există un vapor făcut numai din oameni care să poată pluti. Dar nici n-a fost vreo încercare consemnată de istorie. Oamenii ar fi preocupaţi să-şi aleagă locul pe care să îl ocupe în construcţia ambarcaţiunii, n-ar lăsa niciodată momentul să aleagă pentru ei. Ce ştie el? n-are experienţă, momentul trece repede, se afundă oamenii în eroare. De unde să ştie ei că momentul, clipa e o bucată de infinit, e viaţa unei bătăi de inimă, când ei dau fuga să facă acele fapte care tot pe ei îi obligă să ţină ochii închişi în faţa lor de insuportabile ce sunt? Dar e prea lungă fraza, n-are nimeni timp să-mpartă, doar toţi se grăbesc să strângă. Bucată cu bucată dau la o parte ce-i de păstrat şi îşi construiesc prăpastia. Şi ziua în care vor cădea o vor numi neagră, dar cum rămâne cu lumina sub care şi-au făcut cale spre-ntuneric? Au folosit ei zilele ca să facă pământul să-nflorească? Nici măcar nu şi l-au închipuit ca o floare până acum. Gata, pare că tot ce vine din noi e destul de şubred, priviţi! Asta am făcut cu încrederea ce ne-a fost dată: am început, am continuat şi-am renunţat. Aveţi în faţă omenirea: decăzută, dărăpănată, obosită de propriile minciuni, lipsită de vlagă, descumpănită de-atâtea promisiuni uitate. Nici cimitir nu se poate numi, omenirea e o speranţă batjocorită, părăsită, descumpănită, sugrumată de propriile mâini după ce şi le-a murdărit bine. Omenirea a putrezit de nepăsare, s-a abandonat pe sine. Nu e ciudat? omul măsoară orice mai puţin sinele. Măsoară, dar nu are deloc măsură. Totuşi avem o şansă mare, nu vor exista niciodată metri, kilograme sau litri de frumuseţe.