Pe un piedestal de cristal stă neobrăzarea. Pe un altul, de aur, diletantismul. Diplomele de merit stau rușinate, în teanc, dezicându-se de prezent. Medaliile, cu sclipirile lor pale, ruginesc pe dinăuntru încă înainte de a fi atârnate la gât. Valoare? Un cuvânt prea mare pentru era aparențelor.

Intră în scenă prefăcătoria, s-a distribuit de la sine putere în toate rolurile și joacă triumfătoare în fața reflectoarelor. E demnă de milă, fiindcă acolo, în lumina puternică, golul din ea se vede mai bine decât oriunde. Prestația e jalnică, nici un rol nu-i iese. Cortina cade, se aud aplauze frenetice din partea juriului. Încearcă din răsputeri să o ridice din locul de joasă speță pe care adevărul i l-a rezervat. Jurații își izbesc palmele cu putere și gurile lor deschise se aseamănă cu cele ale unor lupi care și-au încolțit prada.

În sală e liniște. Spectatorii bat teleghidați din palme, dar nu se aude nimic. Tot zgomotul vine de la masa juriului, care aclamă prestația prefăcătoriei. Îi aduc ovații, i se înclină.

Sala a rămas goală. Paradoxal, scaunele goale sunt mai pline de viață acum. Și scena e vie, chiar dacă nimeni nu e acolo și luminile sunt stine. E întuneric, dar e atât de limpede: peste tot e o mizerie de nedescris.