Pe-asfaltul rece și tăcut zăcea fără suflare

Cel ce din frumusețe se născuse,

Un pui ce zborul nu îl cunoscuse.

Odată ce n-a mai simțit căldura aripii de mamă

S-a zvârcolit în căutarea ei cu disperare,

Bietul de el, avea o inimă flămândă de dragostea ce vindecă orișice rană,

Iar mama lui era plecată după hrană.

 

Și a căzut din cuib sărmanul,

S-a prăbușit în golul unei despărțiri,

Nici pașii noștri cei grăbiți nu i-au adus sfârșitul,

Nici izbitura de asfalt și poate că nici frigul.

Nu știu ce oare să-l fi doborât,

Dar cred că-n ochii mamei el văzuse lumea-ntreagă

Care-ntr-o clipă peste el s-a prăvălit

Când s-a văzut atât de singur.

 

Și crunt era că nimeni nu știa

Că lumii noastre-un fluturat de aripi îi lipsea,

Că toți vom merge înainte fără să băgăm de seamă

Că nepăsarea pregătește peisajul pentru dramă,

Că înc-un ciripit ar fi-nsemnat atât de mult

În tot acest vacarm al surzilor ce fac pe dirijorii,

Acest puiuț e doar plecat, nu e pierdut,

Căci iată, se-adunară pe deasupra ca să-l plângă norii.

 

Și n-a ajuns pe cer să zboare,

Dar poate că a mers mai sus de el,

Ca să învețe-un cântec pus pe note de o-ntreagă zare

C-un glas gingaș ca ciripitul lui cel subțirel.