Ştia de mai multă vreme şi totuşi celui mic nu i-a suflat o vorbă. Ar fi fost oricum în zadar. Mulţi o porniseră de cu zori spre vetrele lor. Mare bucurie e când familia se reîntregeşte. Nici nu apucă fii şi fiicele să treacă pragul casei părinteşti că mamele îşi aduc aminte cum îi legănau de somn uşor. N-a fost deloc simplu să-i crească, au făcut totul chiar şi atunci când părea că nu se poate face nimic, orice pentru ca ei să-şi poată trăi copilăria. Sunt singurele clipe la care te-ai întoarce oricând, şi nici o mamă n-ar lăsa aceste trăiri să treacă pe lângă puiul ei. Nici ea n-a vrut s-o facă, deşi ştia ce va urma, toţi anii ce trecuseră i-au arătat că nu avea nici un motiv să spere că acum se va întâmpla altfel. Şi totuşi ceva în sinea ei licărea a speranţă. Se luminase de ziuă. Cei mici erau nerăbdători să iasă la joacă în faţa grajdului şi băteau cu copitele în poartă. Într-un târziu poarta fu întredeschisă. Doar unul dintre ei ieşi, ceilalţi îl priviră cu jind. Ar fi vrut să dea cu toţii năvală, dar învăţaseră bunele maniere chiar dacă erau atât de fragezi că măsurau zilele în zburdălnicii. Aşteptau cuminţi: pe semne că astăzi servim micul dejun separat, îşi spuseră. De parcă s-ar fi dus oricare dintre ei la sânul altei mame decât a lui. Aiurea, ar fi nimerit-o şi cu ochii închişi, că doar inima-i trăgea spre cea care i-a născut, nu stomacul sau ochii. Nici nu plecase bine cel dintâi şi ceilalţi se puseră pe joacă, acolo, în grajd. Pentru voie bună e loc destul oriunde şi oricând. Mamele ieşiseră mai din vreme şi se făcuse câtuşi de cât un spaţiu numai bun de hârjoană. Ştii cum e, nu e bucurie fără chiot, aşa că grajdul răsuna de hihote şi se oprea pentru o clipă numai când poarta se deschidea, apoi totul se relua numaidecât. De-afară nu pătrundea înăuntru nici un sunet. Ea zbiera pentru fiecare pui ca pentru-al ei. O lamă ascuțită curma copilării fără milă, iar cel care o mânuia nici nu băgase de seamă ochii îngroziți și urletele mamelor. Unul câte unul, ieșeau pe portiță gata să umple lumea cu voișia lor. Dacă i-ai fi lăsat să alerge în voie, nu s-ar fi oprit decât în amurg. Căci pentru un copil a alerga e însăși bucuria de a trăi. Paiele pe care zburdaseră ieri erau acum scăldate în sângele lor. Nici n-apucau să mai vadă o dată soarele că tăișul le și spinteca răsuflarea. De fiecare dată când poarta grajdului se deschidea o bucată din inima ei se rupea definitiv. Era mamă, la fel ca și celelalte oițe care-și văzuseră puii uciși fără vreo vorbă. N-a fost vreme nici măcar pentru un rămas bun, care rămas nu putea fi bun oricum. Deodată măcelul se opri. Un abur prelung venea dinspre omul care a răpus atâția miei atât de iute, chiar și lama ostenise. E drept că tot ce știa el că face era că pregătește carne proaspătă pentru niște comenzi primite din timp. Ea rămase cu capul lipit de bârnele țarcului și cu privirea țintă spre staul. Încremenise în ea gândul că cel mic are o șansă de scăpare.

În grajd mai rămăsese doar el, se așezase cu botul pe labele din față și câteva paie se lipiseră de nasul lui umed. Era posomorât, nu înțelegea cum de toți ceilalți ieșiseră la joacă mai puțin el – de foame uitase oricum. Întinse binișor vârful nasului, se lăsă pe o parte și adormi.

Ușa grajdului se deschise odată cu becul dinăuntru, apoi se închise la loc. Mielul tresări și deschise ochii. Seara venise parcă mai repede decât de obicei. Credea că toți ceilalți vor dormi afară, că doar venise primăvara de câteva zile. Dintr-un salt ajunse la poartă, începu să bată cu copitele în ea. Ce nedpreptate i se făcuse, nici măcar nu știa pentru ce era pedepsit, gândea el. Dar nu putea să stea locului, își luă avânt și sări cu putere pe scândurile ușii, gata-gata să le rupă. Nici el nu știa dacă aștepta un răspuns, însă un lucru era clar: i-ar fi plăcut să fie împreună cu ceilalți. Simțea că a pierdut o zi de joacă și asta i se părea crunt.

Când ieși afară avu sentimentul că se sufocă, păși înainte și simți paiele umede sub copită. Nu știa de ce o senzație de rău îl copleșea pur și simplu, doar avea să se întâlnească cu toți ceilalți, fusese iertat. O văzu pe mama lui privind fix, parcă nici nu răsufla. Ea căuta privirea omului, voia măcar să o privească în ochi înainte. Lumina palidă a becului agățat de o prăjină părea ca o flacără sugrumată încet. Mai făcură doi pași, apoi se auzi un icnet. Liniștea care se lăsase parcă înghițise un munte de durere și de aceea nu mai încăpea nici un sunet în ea. Întunericul din zare era ca o cortină trasă peste această clipă. O picătură de sânge căzu din vârful cuțitului pe paiele uscate și parcă văzduhul s-a cutremurat ca după o explozie.

Sursă foto:

http://bit.ly/2nErNGh