Expoziţie de fericire

lac toamna, peisaj de toamna

Toamna revarsă culori peste viaţă. Un pictor mai iscusit şi mai harnic nu se putea găsi. Un tablou se aşterne la fiecare pas, iar în fiecare zi acelaşi peisaj se recompune într-o imagine la fel de unitară. Pânza pe care pictează toamna trăieşte, se modelează după cum o inspiră norii. Norii sunt un fel de olărit divin, dar toamna ei se grăbesc să lase cerul liber. Eleganta doamnă intră pe cărarea unei noi zile însoţită de parfumul zorilor. Toamna toate frunzele zboară, pământul este reîmblânzit de umezeală şi gâzele ne arată că grija zilei de mâine e doar o scuză pentru a nu trăi prezentul. Acum avem şansa de a vedea eternitatea în coborârea lină a unei frunze. Doamnă Toamnă, aminteşte-ne de câte ori poţi că viaţa e o clipă retrăită în infinite feluri; veşmintele tale sunt făcute dintr-un fir de poveste care ajunge până în rai. Când tu apari, stelele de pe cer vin ziua printre noi, ne luminează sufletul să vedem că avem destul loc în el pentru toate câte există.

Brumă, tu, suflu de iarnă, soare cald voios pe boltă, frunze verzi de primăvară… toamna, patru anotimpuri pe-o vestă multicoloră.

Mulţumim doamnei Nancy Vâjâianu pentru fotografie.

A fost odată ca niciodată şi pentru totdeauna

frunze pe asfalt, frunze toamna

O poveste scrisă cu propria viaţă. Modelul sacrificiului ţesut pe asfaltul rece cu roţi neînsufleţite şi paşi indiferenţi. Stilul îmbină tragedia unei fiinţe blânde şi firave, căzută la picioarele oamenilor cu inocenţa pierdută şi dreptul la proprietate însuşit, şi romantismul iubirii ei pentru destinul care o sfinţeşte, dăruindu-i prilejul sacrificiului suprem. Fiinţa suavă a trecut prin focul arşiţei, prin neîndurarea furtunilor, s-a născut din iubire şi a sfârşit pentru ea. S-a stins cu greu şi dureros, venele i-au fost zdrobite una câte una, bucată cu bucată, şi, chiar şi-aşa sfârtecată, a rămas totuşi întreagă. N-a ţipat, nu s-a tânguit, doar a-ndurat şi a sperat că totul se va termina cu bine. Clipele acestea i-au fost un chin în tăcere sub gălăgia de glasuri care cer orice numai să primească. S-a făcut una cu pământul şi, sfâşiată din toate părţile, a fost ea însăşi până la sfârşit; nimic n-a putut să rupă ceea ce a trăit în ea atât de minunat. Era atât de frumoasă că n-a putut fi desfigurată, oricât de mult ar fi fost lovită. Aşa a pornit spre infinit, cu paşi mărunţi. Era atât de frumoasă…

A sfinţit

asfintit cu pasari

Noaptea vine tot cu lumină. Doi zburători duc pe aripi o singură poveste – a ta, a lor, a tuturor.

asfintit.case.pasari

Apusul aprinde făclii de speranţă, ziua se stinge şi lasă în urmă nădejdea răsăritului de mâine.

IMG_20151109_165719

Pe marea visurilor noastre plutesc toate culorile, ele sunt pulsul frumuseţii.

IMG_20151109_170405

Nimic nu se transformă, totul se recompune. În câteva secunde, eternitatea ne-a şoptit câteva tablouri.

IMG_20151109_170508

Cortina se lasă încet. În puţine momente urmează alt spectacol pe cer. O lumină se iveşte la fereastră. Oamenii aprind becuri, Dumnezeu aprinde stelele. Noapte bună.

IMG_20151109_170758

Patru aripi, două zboruri şi-o fereastră

desen natura, ilustratie camp deschis

A durat două minute să salvezi două vieţi. Cum vor continua ele este treaba misterului să descopere. Tu bucură-te că uneori a visa e similar cu a şti să te bucuri de frumos. Oamenii aceia nu le voiau răul, doar că-şi doreau atât de mult binele pentru ei încât nu mai încăpea nimeni în jur, căci în mintea lor oricine altcineva nu putea decât să le tulbure fericirea, şi nu le trecea o secundă prin cap ideea că le-o putea chiar spori. Când cântărim însemnătatea clipei pentru viaţa noastră ne dăm seama şi de importanţa celorlalte vieţi. Iată, fără o secundă care să se lege cu celelalte viaţa noastră ar lua sfârşit. O secundă, atât ne desparte de moarte. Dar ea vine negreşit, aleargă şi ajunge mereu la timp până în momentul când, obosită de nenumăratele dăţi în care noi am lăsat-o să vină în zadar, în drumul ei spre noi, cineva care o căuta, a oprit-o să-i mulţumească pentru cât de multe face ea, mica şi însemnata, salvatoarea noastră secundă. Cel care a oprit-o nu ştia încotro se îndrepta, dar politeţea şi recunoştinţa ei au făcut-o să se oprească în loc şi să-i mulţumească bunului trecător, dar n-a mai ajuns la timp la noi. Am avut vreme să observăm că n-a venit, şi-atunci am strigat-o cu disperare, ne-au trecut prin faţă amintiri frumoase trăite împreună cu secundele noastre punctuale. Dar filmul derulării lor s-a oprit brusc şi de-atunci nimeni nu ştie ce s-a întâmplat, e treaba misterului să descopere. Noi să ne bucurăm că secunda încă mai crede în noi şi că omul bun n-a oprit-o să-i mulţumească atunci când era în drum spre noi. Eu am văzut acel om bun, a văzut secunda şi i-a mulţumit cu o faptă bună, fără să scoată o vorbă. A deschis fereastra şi le-a dirijat cu răbdare spre locul de unde au venit. Muştele au ieşit pe rând, după câteva ocoluri de cameră, parcă vrând să-şi ia la revedere de la tot ce era în jur, se vedea că apreciau că au fost tratate ca oaspeţi şi nu ca intruşi. Venise momentul plecării, dar parcă tot voiau să mai zăbovească. Omul a insistat să plece de grabă, ştia că deschiderea uşii putea însemna strecurarea lor într-o lume de încăperi unde nu ar fi fost bine primite. Oamenii care locuiau în ele nu erau răi, am simţit nevoia să repet, însă nu ştiau că cele două muşte puteau aduce pe aripi chiar secundele ce urmau să se alăture cursului vieţii lor. Din nefericire nu erau conştienţi cât de mult însemnau aceste două fiinţe pentru viaţă, pentru enorma inimă care ne impulsionează suflul în fiecare zi, oferindu-ne cu dărnicie aerul prin zâmbete şi flori. Ce parfum are zâmbetul? Imaginează-ţi chipul bucuriei şi ai să-ţi dai seama.

Una după alta, secundele se prind în hora armoniei, iar orice desprindere este o întrerupere de moment, pentru ca o altă secundă abia născută să fie primită cum se cuvine. Clipele se prind din nou una de cealaltă, cercul se reface şi hora reporneşte la fel de vioi.

Timpul zboară acum pe patru aripi; două zboruri au repornit peste culorile toamnei şi, în urma lor, aerul răcoros a intrat pe fereastra deschisă, adierea vântului a dat la o parte părul dinaintea ochilor omului cu o mângâiere plină de speranţă. Văzduhul e atât de liber şi totuşi mereu acolo, spuse omul pătruns de admiraţie, făcuse cunoştinţă cu deplinătatea clipei.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/1MBJStu

Avânt spre prăbuşire

pod daramat, pod peste apa, pod de lemn, pod vechi, pod rupt  foto: Iulia Pătruţ

De ce crezi că păsările pot zbura? Cum se vede oare lumea prin doi ochi care plutesc în văzduh? Eu cred că oricine are şanse să ajungă să zboare, dar în mod sigur numai celor care merită le pot creşte aripi. Ai ţinut vreodată o inimă de pasăre în mână? Din păcate răspunsul poate fi prea lesne: „normal că da”. Şi nu răspunsul afirmativ e problema, e grav acel „normal”. Nu, ferească Dumnezeu, cum o să fie normal să priveşti cu nepăsare o inimă care nu mai bate? Inima e o bucată de infinit, în ea încap toate sentimentele, toate trăirile. Dacă ar putea face faţă creierul, dacă ar putea să conştientizeze atâta emoţie, o singură bătaie de inimă ar putea cuprinde toate simţirile din univers. Universul e unul pentru că e un întreg, e-un fel de coloană în care fiecare e fericit că stă cuminte la locul lui. Dar o inimă e făcută să împartă, deci nu va ţine niciodată totul pentru ea, chiar dacă e demnă de tot frumosul din lume. Oameni de ştiinţă? Habar n-avem, care ştiinţă? Singurul adevăr vine din conştiinţă, avem nevoie de oameni de credinţă. Cum să nu crezi în vise când ai în faţă stelele? Fie-vă milă de noi înşine şi daţi-vă seama că omul nu a fost preocupat să creeze fără să distrugă mai înainte pentru a face loc noii construcţii. Spaţiul nu va fi niciodată de ajuns atâta timp cât căutăm să clădim în afară şi nu înăuntru. În suflet e întotdeauna loc destul, fiindcă nu există unitate de măsură pentru bucurie, împăcare, pace, linişte, armonie, încredere, speranţă, vise. Visele sunt chipul iubirii. Iubirea este singura care se poate întinde oricât în acest echilibru cosmic fără să sufoce pe nimeni. Sfidăm infinitul cu structuri de suprafaţă, acolo construim mult. Credeţi că întâmplător haina îl face pe om? Nicidecum, ne-am încuiat la suprafaţă, existăm cu falsa impresie că înăuntru nu e lumină. Ha, ce eroare! Şi da, existăm, nu trăim, şi nici n-avem dreptul acesta, de prea multă vreme călcăm în picioare orice fiinţă care trăieşte cu adevărat. Iată, podul pe care îl construisem nu mai leagă două maluri înfrăţindu-le, nu, e doar acceptarea faptului că nu putem pluti decât pentru puţin timp pe apă. Nu există un vapor făcut numai din oameni care să poată pluti. Dar nici n-a fost vreo încercare consemnată de istorie. Oamenii ar fi preocupaţi să-şi aleagă locul pe care să îl ocupe în construcţia ambarcaţiunii, n-ar lăsa niciodată momentul să aleagă pentru ei. Ce ştie el? n-are experienţă, momentul trece repede, se afundă oamenii în eroare. De unde să ştie ei că momentul, clipa e o bucată de infinit, e viaţa unei bătăi de inimă, când ei dau fuga să facă acele fapte care tot pe ei îi obligă să ţină ochii închişi în faţa lor de insuportabile ce sunt? Dar e prea lungă fraza, n-are nimeni timp să-mpartă, doar toţi se grăbesc să strângă. Bucată cu bucată dau la o parte ce-i de păstrat şi îşi construiesc prăpastia. Şi ziua în care vor cădea o vor numi neagră, dar cum rămâne cu lumina sub care şi-au făcut cale spre-ntuneric? Au folosit ei zilele ca să facă pământul să-nflorească? Nici măcar nu şi l-au închipuit ca o floare până acum. Gata, pare că tot ce vine din noi e destul de şubred, priviţi! Asta am făcut cu încrederea ce ne-a fost dată: am început, am continuat şi-am renunţat. Aveţi în faţă omenirea: decăzută, dărăpănată, obosită de propriile minciuni, lipsită de vlagă, descumpănită de-atâtea promisiuni uitate. Nici cimitir nu se poate numi, omenirea e o speranţă batjocorită, părăsită, descumpănită, sugrumată de propriile mâini după ce şi le-a murdărit bine. Omenirea a putrezit de nepăsare, s-a abandonat pe sine. Nu e ciudat? omul măsoară orice mai puţin sinele. Măsoară, dar nu are deloc măsură. Totuşi avem o şansă mare, nu vor exista niciodată metri, kilograme sau litri de frumuseţe.