Se dezgolesc copacii-ncetișor,
Se-agață viața de câte-o secundă,
Frunzele cad răpuse-ntr-un decor sonor,
Își dau ultimul suflu, dar cine să-l audă?
Lumea-i cu ale ei de când se știe,
Nu vede altceva decât himere,
De un’ să afle ea că e o tragedie
Că frunzele nu au la ce să spere?
Dar nu e toamna cea ce seamănă tristețe
Peste un veac întunecat și-n zori de zi,
E numai nepăsarea care îmbracă multe fețe
Și murdărește cu dispreț recunoștința de a fi.
Două ipoteze se certau de zor
Și aveau impresia că fac treabă bună,
Una se credea un fel de precursor de revizor,
Cealaltă visa că scoate soarele după furtună.
Amândouă, foc și pară, socoteau că au dreptate,
Că fără una sau alta, rațional, nu se mai poate,
Argumente, zarvă mare, socoteli dădeau în pârg,
Zăceau munți de presimțiri despre ce va fi în târg.
Dup-o anumită vreme, larma s-a mai potolit,
Doar un scâncet de necaz se mai auzea mocnit,
Concluzia s-a pronunțat ca la judecătorie:
Toate nu au fost în fapt decât praf de teorie.
Când norii își revarsă furia în tunet de temut
Și apăsarea unui gând te plimbă pe poteci pustii,
De-n fleacurile vremii vorbele goale dinții își ascut,
Conchide cu-n surâs cinstit, în ritmul unui simplu ”așa, și?”.
Se-ntâmplă ca gura lumii să te-nghită
Într-ale ei măsele negre ce rumegă prostii,
Ce-i de făcut când niște-abia veniți cu pluta vor a te izgoni?
Răspunsul vine afundând o vâslă în adâncimea unui molcom ”așa, și?”.
Mi-a scris odată inima un vers în minte,
Rima cu lucruri dragi, candoare și minunății,
Deși te-or amăgi destule întâmplări din așteptări ivite,
Acordă-le numai o clipă, cât să le cerni prin sita unui ”așa, și?”.
Poate că nici n-aș vrea să știu, probabil că nici n-aș putea-nțelege,
Poate c-acel “acum” era deja târziu, pesemne că nu coroana arată cine-i rege.
Poate că din corzile viorii una s-ar fi desprins, îndurerată de-atâtea sunete pustii,
Și arcuirea i s-ar fi prefăcut în lacrimă, cârpind acorduri mute în ritm de elegii.
Poate că-ntreg parfumul florii l-ar fi risipit un vânt în goana-i nebunească,
Poate că vorbele ce s-ar fi spus sub bolta albăstrie ar fi făcut-o să-nnegrească.
Poate că flacăra unui surâs senin ar fi pârjolit o foaie-mpăturită-n șovăială,
Iar nepăsarea ochilor ar fi făcut tot versul dinăuntru să dispară.
Poate că zilele s-ar fi-mbrăcat în mantie de stele căzătoare,
Poate că nopțile ar fi fost numai reci și fără vise, fără lumini în felinare,
Poate că într-un unison de două umbre s-ar fi-mpletit un dans frumos,
Ca mai apoi să se arate doar un șchiopătat de aripi nerod și odios.
Tăcerea ta e ca o coadă către moarte,
O așteptare a cărei împlinire n-o aștepți,
Și piatra poate-ar înșira câteva șoapte,
Dar pregetarea ta de a vorbi e ca o transformare-a inimii în tolbă de săgeți.
Și culmea e că tolba e de fapt o țintă,
În liniștea ce prevestește-un uragan interior,
Se-avântă ascuțitele nelămuriri într-o neliniște iuțită
De-acel covârșitor sentiment zdruncinător.
Tăișul unui ”imposibil” m-a răpus teribil,
Nici fruntea nu se mai poate ridica,
Poate c-am vrut să fac dintr-un absurd un strălucit posibil,
Și-acum sunt nevoit s-accept înfrângerea chiar înainte de a încerca.
După cum vezi, nu-s demn de nici un fel de luptă,
Am renunțat fiindc-am gustat dinainte-amărăciunea neîmplinirii,
Deși ești dintr-o plăsmuire neasemănată ruptă,
Nu am de-ales decât să țes povara urgisirii.
Să știi că am plutit pe-un legănat de vis,
Într-o iluzie care-și făcuse cuib pe-un fir de tresărire,
N-am apucat măcar să cred ce mi-am promis,
Și m-am trezit sugrumat de propria amăgire.
Printre licăriri de raze,
Vesel și nițel grăbit,
Un fluture scria fraze
Pe-un văzduh de nori albit.
– Când mă vede lumea-ntreagă
Zburând iute prin poiană
Mă întreabă unde merg
Cu un ton cât o dojană.
De-ntregul cuprins mă leagă
Un anume sentiment,
Îmi vine să merg oriunde,
Trăiesc la timpul prezent.
În parfumul fin al florii,
Și-ntr-o adiere lină,
Parc-aud speranța vie
Cum cântă la mandolină.
Spuse el mișcând din aripi,
Cu-n soi de îndemn duios:
Așadar, umblați în voie,
Cătând să trăiți frumos!
Când gândul ți-e secure cu vrajba ascuțită, Și răbufnirea te sfătuiește ce să faci, O singură cărare este cea nimerită, Să taci, să taci, să taci. Chiar de izvorul de concluzii vădește nedreptatea, Iar clocotirea dinăuntru te-mbie ca un vraci, Dacă urechea ce te-aude cată spre șoapte pe la colțuri, Acordă-ți libertatea să taci, să taci, să taci. Înghite-ți vorbele cu care-ai zugrăvi disprețul, Ca unul dintre-acei circari dibaci, Ca niște săbii îți vor spinteca lăuntrul, Dar uneori asta-i izbânda: să taci, să taci, să taci.
