Dacă ai fi o ploaie de toamnă cu picături mici și sfioase, aș deschide brațele cât cerul, să nu pierd nici măcar una, convins că fiecare e o bucată din frumusețea ta.

Așa îi scria pe o foaie de gând, sperând că vântul va lua scrisoarea în zborul său. Era sigur că va ști unde să o lase, că n-are nevoie de adresă. Doar ea putea să fie surâsul unui vis.

Vântul a luat scrisoarea și a purtat-o peste mări și țări. Frânturi din frumusețile lumii s-au așezat suav pe rând, ca niște litere rotunjite de pulsul inimii. Abia acum scrisoarea era terminată.

A ajuns la geamul ei. A intrat ușor prin fereastra întredeschisă, să n-o trezească. A sărutat-o ușor pe frunte și a lăsat scrisoarea de la el pe pernă. Sclipiri de stele se jucau prin genele ei.