Se face mizerie

Pe un piedestal de cristal stă neobrăzarea. Pe un altul, de aur, diletantismul. Diplomele de merit stau rușinate, în teanc, dezicându-se de prezent. Medaliile, cu sclipirile lor pale, ruginesc pe dinăuntru încă înainte de a fi atârnate la gât. Valoare? Un cuvânt prea mare pentru era aparențelor.

Intră în scenă prefăcătoria, s-a distribuit de la sine putere în toate rolurile și joacă triumfătoare în fața reflectoarelor. E demnă de milă, fiindcă acolo, în lumina puternică, golul din ea se vede mai bine decât oriunde. Prestația e jalnică, nici un rol nu-i iese. Cortina cade, se aud aplauze frenetice din partea juriului. Încearcă din răsputeri să o ridice din locul de joasă speță pe care adevărul i l-a rezervat. Jurații își izbesc palmele cu putere și gurile lor deschise se aseamănă cu cele ale unor lupi care și-au încolțit prada.

În sală e liniște. Spectatorii bat teleghidați din palme, dar nu se aude nimic. Tot zgomotul vine de la masa juriului, care aclamă prestația prefăcătoriei. Îi aduc ovații, i se înclină.

Sala a rămas goală. Paradoxal, scaunele goale sunt mai pline de viață acum. Și scena e vie, chiar dacă nimeni nu e acolo și luminile sunt stine. E întuneric, dar e atât de limpede: peste tot e o mizerie de nedescris.

Demnitate returnabilă

În zgomotul orașului, împânzit de claxoane și sirene, de taclale și opinii, crește un nor de pâclă care cuprinde conștiințe adormite de himere, amorțite de compromisuri.

Pavajul arată ca un monument al onoarei decăzute din dreptul de a se manifesta, pusă chiar de către foștii ei posesori sub tălpile indiferente care o strivesc la fiecare pas. Bucată cu bucată, fiecare fărâmă de cinste s-a desprins din ființa umană și a ajuns parte din drumul ei spre declin.

Umbre se mișcă printre rafturi pline, într-o coregrafie a existențelor golite de sens. Printre gunoaie, respectul și bunăvoința ard mocnit, scoțând un fum roșu, subțire.

În magazin e coadă la aparatul de colectare a sticlelor de plastic. Afară, cete întregi de oameni cotrobăie prin coșurile de gunoi după ele. Nimeni nu le observă, pâcla a ajuns până în interior. Cei de la coadă au venit cu sticlele de acasă; cască plictisiți, neștiind că într-o zi, de vor ajunge să caute în gunoi după ele, nu vor mai da de onoarea pe care au aruncat-o, căci a intrat de mult în pământ.

Papion spiritual

Societatea de Înalte Moravuri a avut nevoie de câteva lucrări de renovare. A fost constituită o comisie de experți care a evaluat clădirea după standarde actuale. Constatările experților au fost trecute într-un raport oficial și a fost desemnată echipa care urma să se ocupe de lucrări.

Fațada societății a fost renovată complet, echipa a lucrat cu sârg și finalitatea lucrărilor a fost apreciată de toți. Lucru firesc, de altfel, având în vedere că aspectul Societății de Înalte Moravuri era acum unul proaspăt refăcut.

La câteva luni distanță, construcția în care își avea sediul societatea s-a prăbușit complet. Din fericire, faptul s-a produs în afara orelor de lucru și nimeni nu a fost rănit. Din păcate, concluzia a fost că trebuie renovată din nou fațada. 

La mare căutare

Prima expoziție subacvatică din lume a avut loc în țara noastră. Artiști din o sută de țări au realizat tablouri de o deosebită valoare estetică și culturală. Fiecare expozant a avut la dispoziție o mână de pietricele pe care le-a aruncat la-ntâmplare în mare.

Eu am intitulat opera mea Perspective asupra adâncimii emoției în contextul stratificării fragilității simbolistice a cubului în formă de triunghi isoscelateral”. Am considerat că este esențial să integrez conceptul de cădere a pietricelelor în mare într-un soi de unicitate duală.

Faptul că inspirația mea de a arunca pietricelele într-un anumit loc s-a unit cu capacitatea suprarealistică a mării de a se manifesta artistic și de a le așeza într-un mod creativ pe fundul ei m-a determinat să dedic acest tablou tuturor meduzelor care nu au avut șansa de a simți nisipul uscat. Cumva m-am simțit responsabilă să fac ceva pentru această categorie defavorizată.                          

Egoleta Bâjbâianu, artistă, profesor de stat la umbră în mod creativ, instructor de mindness, expert în novicism, trainer de nori.

Astfel, evenimentul a fost unul inedit, deopotrivă artistic și caritabil. Expoziția este deschisă publicului larg până la finalul lunii, iar submarinul care face posibilă vizionarea expoziției are o capacitate de douăzeci de persoane. Finanțarea proiectului „Tineri pentru un viitor creativ” a fost asigurată din fondul de pensii. În acest fel li s-a oferit o șansă bătrânilor de a participa în mod direct la dezvoltarea noii generații.

Precipitări și precipitații

Agenția Națională a Prognozelor anunță cod roșu de somnolență în perioada următoare. Cetățenii sunt sfătuiți să nu iasă din casă fără pernă portabilă. Ceața va persista pe arii extinse, gândul va sufla slab până la moderat, iar vizibilitatea va fi redusă.

Pe tema condițiilor atmosferice, corespondentul Basm TV a stat de vorbă cu Mișelian Născoceanu, președinte al societății Noilor Vechi: 

Societatea noastră adormită trebuie să înțeleagă o dată pentru totdeauna că este posibil ca toți să o ducă bine. Singura condiție este să viseze frumos.

Ecosystem failure

Un robot industrial a creat o saltea nemaipomenit de confortabilă. Un asistent virtual s-a asigurat că produsul este conform standardelor de calitate, un program digital a creat campania de marketing pentru el, un vehicul automat l-a transportat până la magazin, un roboțel mobil l-a așezat la raft.

Deși salteaua era foarte bună și la un preț corect, n-a cumpărat-o nimeni. Roboții n-aveau nevoie de ea, iar oamenii nu mai aveau cu ce.

Marea victorie

Știre de ultimă oră. Eroii români s-au întors teferi la casele lor. Avem parte de un prezent istoric. Un asemenea eveniment merită marcat. Toți au luptat în linia întâi. Cu toții și-au învins adversarul în luptă bărbătească, unu la unu, chiar și femeile. Milioane de dreptunghiuri au fost răpuse de tot atâtea cercuri brave. Eroii și-au depus armele. Ștampilele de vot au devenit adevărate monumente ale curajului de a lupta pentru țară. Atâția români și-au făcut datoria! De mâine, lucrurile vor reveni la normal. Cu același spirit de solidaritate, se vor trage în piept unii pe alții.

Flatulență intelectuală

Nu te mira deloc, așa se scrie poezie acum,

Adică nu e nevoie de ritm, rimă, înțeles sau sentiment,

Pur și simplu verși niște cuvinte scoase cine știe de prin ce unghere

Interioare și totul e ca și rezolvat. Dar stai, nu cumva să treci cu subiectul

Dincolo de suprafață, caii verzi de pe pereți se vor năpusti asupra inspirației

Tale galopante și o vor strivi sub copitele lor mov și vei rămâne cu muza umflată.

Până una-alta, cititorul să se mulțumească dacă zărește semne de punctuație, ăsta e un

Mare câștig pentru el și o dovadă că a dat peste un veritabil literat,

Un om care respiră artă dintr-un borcan cu impresii despre fleacuri și

Le redă lumii sub formă de normă cu o dibăcie care ar face orice stângăcie să crape de

Invidie. Uite, până și cuvântul ”invidie” s-a izolat din respect pentru măiestria

De necontestat a acestui comandant al ideilor strălucite, gata oricând să-și

Sacrifice clipe prețioase din clepsidra vieții pentru a te umple de străluciri

Artistice din cap până-n picioare. Fii pe pace, are cine să-l gratuleze, dar nu te

Obosi să cauți sensul în acest ocean de nimicuri, căci tone de aparență zac în adâncimile lui.

Pustiul din mijlocul lumii

Nea Nicu e pe stradă din ’90 încoace, a ajuns aici din circumstanțe nefericite, dar nu aduce deloc asta în discuție. Durerea lui e că a rămas singur pe lume, nu mai are pe nimeni din familia pe care cândva a avut-o. Ca să vezi, mai toți oamenii de pe stradă au avut la un moment dat casa lor. Nea Nicu e un bețiv uneori chefliu și deseori vesel. Evident, nu acest aspect îl caracterizează. Cântă de durere și face haz de necaz. Deși vorbește când e beat mai coerent decât alții care nu au la bord aditivi destabilizatori, e mai mult marginalizat decât înțeles. Unii îl alungă din te miri ce motive, alții pentru înfățișare. Nu mă-ntelegeti greșit, el caută să fie cât se poate de îngrijit, dar nu se prea găsesc destui care să-i acorde prezumția de om care locuiește într-un ungher uitat de lume, printre oameni, ignorat de ei. Ceea ce nea Nicu numește acasă nici nu există pentru majoritate, oamenii nici nu știu unde e adăpostul lui. Puțini stau de vorbă cu el, păcat, ar fi putut afla cât de pustiu e uneori în mijlocul oamenilor. 

Noroc cu specialiștii

Conform noii directive europene, toate statele membre au o dată pe an șansa de a diminua datoria externă printr-o metodă minim invazivă. Guvernul României a instituit ieri seară un comitet de elită, într-o ședință extraordinară, pentru a elabora o strategie cât mai bine pusă la punct. Chiar în aceste momente un grup de experți format din statisticieni, olimpici la matematică și înalt gânditori stabilesc care sunt numerele cu cea mai mare probabilitate de a fi câștigătoare. Algoritmul a fost dezvoltat având în vedere viteza cu care este aruncată bila, istoricul profesional al celui care o va arunca, forța de frecare, materialul din care este fabricată suprafața și viteza cu care se va învârti ruleta. Cu scopul de mări șansele de a nominaliza corect numerele, câțiva iluștri astrologi, magicieni și specialiști în numerologie au fost invitați să se alăture grupului de elită.

”În urmă cu câteva clipe, trimisul nostru special ne-a informat că grupul de elită a ajuns la un consens. Așadar, iată care sunt cele 4 numere considerate cu potențial mare de a deveni câștigătoare: 33 și 26 – negru, 7 și 21 – roșu. Acum e rândul poporului să contribuie, buletinele de vot sunt pe cale de a fi tipărite, trăim momente istorice. Frați români, avem ocazia de a ne arăta încă o dată solidaritatea față de inițiative strălucite. Mâine sunteți așteptați la urne pentru a desemna numărul pe care vom miza. Vă rugăm să alegeți cu inima și mintea în același timp. Să câștige cel mai norocos!”.

Olimpiada de link-uri

Zilele acestea are loc una dintre cele mai însemnate competiții din sfera educativă de la noi din țară. Elevii de liceu se vor duela în cunoștințe aprofundate la Olimpiada de link-uri, faza pe țară. Atât părinții, cât și profesorii care i-au pregătit au emoții foarte mari, ocupanții locurilor de podium vor merge direct la întrecerea internațională organizată de prestigiosul colegiu Goofard din Lamebridge, SUA. Primii o sută de clasați în cadrul competiției între țări vor primi o bursă de studiu la Institutul Internațional de Scroll. Anul acesta, noutatea este introducerea secțiunii TAP, o adevărată perspectivă revoluționară asupra învățământului preuniversitar. Din păcate, ministrul educației nu ne-a putut oferi o declarație oficială, a ajuns cu lecția de zi abia la litera a șaptea din alfabet. Domnia sa avea oricum agenda ocupată cu inaugurarea catedrei de Hipstorie.  

Sănătate de 0 carate

Cercetătorii au descoperit o legătură directă între sumele mari de bani și eficiența tratamentelor pentru boli acute. Mai mult, o poziție socială de rang înalt atrage după sine vindecarea automată. Suntem în legătură infectă cu Naivean Obstructescu, Profesor Doctor Luna Cu Laude la Institutul Internațional de Concluziologie Abstractă:

La nivelul superior al bolii se produce un efect uimitor atunci când apar zerourile unei sume mari. Codul genetic al virusului detectează rapid forma zerourilor, asemănătoare cu celulele lui, astfel că în zona perceptivă se produce așa-numitul fenomen gafeologic primar, o eroare care determină virusul să își retragă celulele, considerând că teritoriul biologic respectiv este deja cucerit de trupele sale. Cu toate că efectele tratamentului pe bază de zerouri sunt imediate, există riscul ca boala să reapară, caz în care se recomandă o cură cu și mai multe zerouri.

Ceea ce este important de menționat este că, pentru ca tratamentul să funcționeze, sumele trebuie să fie reale, achitate în contul spitalului în care este îngrijit pacientul, în numele acestuia. În caz contrar, virusul sau afecțiunea își va da seama că e vorba de o sumă fictivă și tratamentul nu va avea efect.

O nouă descoperire în lumea medicală este și neutralizarea unei boli grave în urma interacțiunii cu un statut social înalt. Practic, în clipa în care boala află că organismul aparține unei persoane importante, structura ei ofensivă se confruntă cu ceea ce specialiștii numesc inhibiționism categoric, o hiperstimulare a nervului responsabil cu gestionarea complexelor de inferioritate ale bolii care determină suprimarea acesteia pe fondul unui psihic afectat.

Vă mulțumim, domnule Naivean, toți telespectatorii emisiunii Sănătate Pân’ la Coate v-au ascultat cu sufleul la gură.

Sculptură în ciorbă

Gazda emisiunii:

Stimați iubitori ai artei mocofantemporane, emisiunea Poate Altă Dată îl are astăzi ca invitat pe trișartistul și denumit estetul Suprafețel Frivolițeanu. El ne va oferi, din nemărginita sa inspirație, o imagine de ansamblu asupra celor mai cunoscute lucrări ale sale, veritabile fleacodopere care vor dăinui peste două căscaturi jumate și-un scârțâit de ușă. Așadar, îl vom ruga pe distinsul nostru invitat să facă o expunere a artei sale, paralelă cu orice aspect firesc al vieții, cu orice normă de bun simț sau vreo urmă de pricepere.

Maestrul Frivolițeanu:

Țicniționismul este un curent mai nou, el provine dintr-o profundă necesitate de cufundare în latura aiureatologică. În fine, în mare, ideea e că exprimarea artistică mulată pe acest curent nu trebuie să însemne nimic, să n-aibă legătură cu ceva anume și nici măcar să aibă un aspect plăcut. Lumea nu înțelege câtă artă e-ntr-un făraș plin cu cioburi sau într-o ață desprinsă dintr-un colț de perdea, totul e-atât de profund că nici noi nu știm ce reprezintă.

Gazda emisiunii:

Într-un interviu recent ai declarat că te fascinează dovleacul pe jumătate copt, cum reușește artistul din tine să descopere asemenea zone încă neexplorate ale universului de creație?

Maestrul Frivolițeanu:

Eu mă joc des cu neconvenționalul, există reguli stricte de care țin cont. Spre exemplu, în fiecare zi mă trezesc seara, mă culc dimineața, mă grăbesc să stau și fug liniștit. În felul ăsta sunt mereu antrenat pentru originalitate.

Gazda emisiunii:

E clar că ești un reprezentant de zeamă al generației tale și lucrările pe care le expui au o consistență aparte. Ce intenționezi să faci mai departe?

Maestrul Frivolițeanu:

Vreau să transmit publicului meu ceea ce încă nu am simțit, acesta este un proiect curajos pe care l-am început de vreo câțiva ani, dar mi-a lipsit puțin concentrarea, a plecat dintr-odată din atelier și nu s-a mai întors de-atunci.

Gazda emisiunii:

Spune-ne câte ceva despre operele tale de referință.

Maestrul Frivolițeanu:

Cele mai cunoscute sunt Nimic în ulei, Stropi de lavabilă pe sâmbure de prună, Un sfert de șervețel mototolit și Ceapă modernă.

Am simțit nevoia să fac ceva și pentru comunitatea CLEI, un grup de oameni mai puțin cunoscut publicului larg. Ei sunt oameni simpatici cărora li se pune pata și nu se mai dezlipește. Lor le-am dedicat opera Cană în ceai.

Gazda emisiunii:

Îți mulțumim că ai acceptat invitația noastră, colegii mei abia așteaptă să le semnezi feliile de parizer pe care ni le-ai înmânat înainte de intrarea în emisie. Ai putea să ne acorzi și un cuvânt de încheiere?

Maestrul Frivolițeanu:

Da, sigur: șliț!

Sursă foto:

https://bit.ly/3SxlaqO

Ilustrul dirijor din paie

Dat afară din realitate de propria conștiință, distinsul dirijor se afla acum din nou în fața reflectoarelor. În lumina puternică ce se spărgea în mici delicii acustice, părea ca umbra unei foste încercări de a străluci. În clipa asta era liniște, orchestra pregătea instrumentele, aplauzele fuseseră ca de obicei stârnite și înainte de prestație, chiar și numai pentru bunăvoința de a intra în scenă. Începe repriza de tuse și murmur scurt dintre partituri. Exact, se începe cu o pauză și pentru public, doar urmează să urmărească fiecare arie cu răsuflarea tăiată.

Se dă tonul, instrumentele trimit scrisori de drag învelite-n suspine sonore către timpanele receptive. Poștașul e unda arcuită a unei contopiri melodioase. Adresa nu e niciodată greșită, asta doar dacă destinatarul are fereastra auzului fin deschisă. E drept că pentru a o deschide trebuie să pilești un pic ascultarea, o faci cât un ac de electrofon și descui binișor poarta culoarului care duce către ciocan și nicovală, ai grijă să nu aluneci pe cartilaj sau să te împiedici de conductul auditiv extern și, când ai trecut de timpan, lași ușurel pe scăriță intenția de a capta delicatețea auditivă și te bucuri dacă dorința ta străbate toate cele trei canale semicirculare și dă vestea către cohlee. Dar ai grijă ca nu cumva să coboare răsunătoarea recipisă cu arzătoarea-ți solicitare pe trompa lui Eustachio, că-n loc de lacrimi care curg pe obraji și ajung la inimă sfârșești prin a prezenta erupții de mucoze. Pe scurt, ce frumos e când lași armonia călduroasă a simfoniei să-ți pătrundă sufletul și nu astupi cărarea către el.

Partitura pare inspirată dintr-o operă cunoscută, dar nu aspectul ăsta o face atât de pătrunzătoare. Deodată, contrabasistul atacă o arie complet nouă, în timp ce jumătatea concertului se vădește din cele două grămezi de foi egale, în care sunt așezate partiturile pe stativ. Un trompetist îi ține isonul. După un schimb volatil de priviri, violoniștii continuară partitura. Cu toate că nici linia flautiștilor nu se lăsase înșfăcată de uneltirea celor doi distorsioniști, disonanța se făcea remarcată chiar și pentru cei care nu prindeau din zbor nici aluziile fățișe. Eroare sau lipsă de onoare, iluzie sau servilism? Nici nu mai contează, cert e că în aceste momente pe scenă se află două orchestre, una alcătuită din trompetist și contrabasist și cealaltă formată din ceilalți instrumentiști. Se aude un răcnet de mim. El e vocea întâia într-un cor de opinări virtuale. Corul e pe o singură voce, care este chiar a dirijorului. Chiar dacă nu cântă sau vorbește, el pictează discursul pe filele imaginare de oxigen. De-acolo, cei doi distorsioniști îl transpun în vuietul care se opune partiturii de pe portativ. Cântecul se preface-n furtună, sunetele celor două orchestre se ciocnesc. O, nu, rând pe rând și ceilalți instrumentiști se lasă furați de partitura imaginară a dirijorului și a transpunerii mecanice a celor doi distorsioniști. Deja toți membrii orchestrei o preiau și-o transformă în partitură. E ca și când ai urmări cum făuresc albinele mierea în stup, doar e o manifestare savuroasă pentru simțuri. Actualmente, doar pentru cele ale dirijorului. Publicul iese tot dintr-odată pe ușa sălii, ca și cum ar fi fost evacuat printr-un cordon de aspirator gigant. Prin ușa întredeschisă, un firicel de vânt dă buzna în sală.

În clipa aceea, dirijorul fu spulberat, toată claia de paie fusese risipită de o mică, dar reală adiere. Membrii orchestrei părăsiră alene sala, fredonând fiecare în gând ultima parte a partiturii de pe stativ. În mijlocul lor, trompetistul și contrabasistul își ștergeau de praf partiturile, nedeslușind notele nici când traseră cu ochiul pe cele ale colegilor. Curând sala rămase goală. Pe locul dirijorului a mai rămas numai o dâră de pulbere, că doar paiele se macină ușor, fiind atât de goale pe dinăuntru. Ciudat e că nimeni nu și-a luat răgazul să se întrebe cum de altădată virtuosul dirijor a fost răpus de prima apariție a unei adevărate opoziții în fața propriilor viziuni.

În spatele ochilor închişi

ganduri-desen

Ești prost. Ți-o spun fiindcă-mi ești prieten. Altfel, cel mai probabil n-aș fi fost atât de josnic încât să le-o spun altora, așa că aș fi ținut-o pentru mine. Te rog să închizi dulapul cu diplomele de premiant la fel de repede cum l-ai deschis, mi-e și jenă c-ai încercat să demonstrezi ceva cu lucruri care nu înseamnă nimic. Bine, te-nțeleg, ești prost de-a binelea și de-aceea ai făcut-o. Stai, nu trebuie să te superi! Pentru început va fi necesar sa te relaxezi, nu mai știe nimeni în afară de mine cât de prost ești de fapt. Ai putea totuși să apreciezi seriozitatea, toate astea ți le spun fără să mustăcesc, și sunt convins că așa voi fi până la capăt. În primul rând, cel mai prost ești pentru că acuzi nevinovați și în același timp te revolți împotriva singurului lucru împotriva căruia nu poți face absolut nimic. Nu, nu e vina țării în care te-ai născut pentru neajunsurile tale, fie că sunt de ordin mental sau material. Eu ți-am spus să te relaxezi, te sfătuiesc să te străduiești mai mult, nimeni nu e bucuros să afle că e inacceptabil de prost. Te înfurii pe mine că-ți spun toate astea lovindu-te cu vorba? În primul rând, mai am destule, sunt faptele tale și nu poți lupta cu vorbe împotriva lor, și-n al doilea rând, strămoșii efectiv te-ar pălmui.

Să zicem că l-aș putea aduce în fața ta pe unul dintre cei care și-au dat viața pentru pământul ăsta. El trăia alături de copii și soție, se zbătea pentru fiecare colț de pâine, la fel ca și tine. Într-o dimineață, câțiva inși în uniforme au venit și i-au spus că țara îl așteaptă să-și facă datoria, că dacă nu iese în întâmpinarea inamicului din tancuri, familia lui e foarte posibil să nu mai simtă aerul dulce al dimineților. Acuma, nu știu dacă tu te-ai fi gândit care e inamicul ăsta și de ce e supărat pe tine dinainte să te cunoască, dar cred că ai fi spus că ți-ai luxat piciorul la fotbal, dar că băieții cu care-ai jucat sunt teferi. Poate doar unul dintre ei are o mică întindere.  În schimb, flăcăul ăsta despre care-ți povesteam avusese și el tată, bunic, oameni care au făcut același lucru fiindcă gloanțele din pereții caselor și obuzele din grădină nu erau din jocurile de pe calculator cu care ai crescut tu. Și plecă bietul flăcău, știind că cele mai multe întâmplări de pe front nu se puteau povesti, dacă nu era deja înfiorător faptul că în dimineața aceea era posbil să fi avut parte de ultimele îmbrățișări din viața lui. Ce-a văzut și trăit el pe front n-o să-ți spun, am stabilit deja că-ți sunt prieten și nu se cade să te dojenesc până la extrem doar pentru că e revoltător felul în care gândești și te comporți, ci doar îndeajuns de mult încât să și acționezi la un moment dat. Cert este că sub iarba deasă pe care tu întinzi grătarul e foarte posibil să-și fi lăsat ultimele suflări, odată cu ultimele picături de sânge, unii dintre strămoșii sau camarazii flăcăului, sau poate chiar el. Cu siguranță că flăcăul chiar și-a strâns în brațe copiii, soția și mama pentru ultima oară. Acuma, privește-l în ochi și spune-i, așa nonșalant cum îți e felul, că tu trăiești în Românica. Hai, spune-i! Spune-i că tu te-ai obișnuit să iei în derizoriu patria mamă și că uneori crezi că cei mai superficiali dintre străini au dreptate când spun că suntem vai de noi. Aceiași străini nu numai că n-au pus piciorul aici, dar sunt și urmașii celor care au venit să-ți ia pâinea de pe masă, ca mai apoi să pretindă că ești înapoiat și prost crescut. Stai liniștit, poți considera că, din punctul acesta de vedere, nimic nu s-a schimbat: înainte luau aurul din casele boierilor, acum ți-l iau din pământ. Singura diferență, la acest capitol, desigur, e că tu nu numai că nu te opui, nu doar că nici nu le dai peste mână, ci îi ajuți să-l încarce pe vaporul lor. În fine, nu despre asta e vorba, ideea e că cei care aruncă cu noroi în noi nici nu se sinchisesc să vină să-și ia prada, trimit ”câinii”, ei au tras de la distanță, n-au treabă. Aici ești la fel de comod ca exemplele tale de ”succes”. Mai mult decât atât, dacă veneau aici, noi i-am fi pus la masă, că-i luam de oaspeți, nu de tâlhari. Aveau și ei ocazia să vadă că suntem oameni așezați, la locul nostru. Bun, acum mai privește-l o dată pe flăcău în ochi și spune-i că ai fi fost în stare să te bucuri dacă statul ți-ar fi dat liber de ziua armatei. Da, da, spune-i și că nu te-ai fi dus vreodată la mormântul vreunuia dintre ei, nici măcar la al bunicilor tăi în ziua aia. Ai fi blestemat drumarii și viața pe nu știu care rută spre destinații de vacanță. Ba l-ai mai fi și plesnit pe ăl mic că nu-i tace gura, deși tu ți-ai făcut datoria de părinte modern și i-ai pus tableta-n ochi. Te rog să nu omiți să-i spui nici că în timpul călătoriei ai fi spus de câteva ori că în afară așa ceva nu se întâmplă, că de-aia suntem unde suntem. Dar te rog să nu-i pomenești nimic de faptul că ai fi vizitat doar cârciumile și în nici un caz vreun loc încărcat de istorie sau tradiție, că s-ar supăra teribil. Acum e vremea să-l lăsăm să se-ntoarcă la cele veșnice, să aibă pacea și liniștea pentru care a fost nevoit să-și dea sângele. Noi ne-om întoarce ușurel la ale noastre. Apropo, știai că Halep a zis că e obosită și nu mai participă la nu știu ce turneu? Serios, chiar dacă riscă să piardă nu știu ce poziție fruntașă într-un clasament pe care sper că-l fac niște foști sportivi. Ai văzut că știi? Gata, ți-ai făcut datoria de român, te-ai uitat la sport. Oricum, am impresia că timpul ăsta fuge de noi, ție nu ți se pare? Nu e vreme nici de gătit, așa-i? Regretabil e că cea mai mare producție a lumii o reprezintă la ora actuală deșeurile. De fiecare dată când mănânci mâncare ambalată sau preparate pe fugă îți bați joc de copacii care ți-au dat umbră. Ca să nu mai zic de aer, că poate-l confunzi cu aerele și zici că și-așa e prea mult. A, nu-i problemă, sună la pizza, e-n regulă, acum chiar n-avem vreme de gătit ciorbă, sunt multe de lămurit cu privire la comoditatea ta devreme ce nu se rezumă la a fi numai mentală și fizică. Îți dai seama că tu te duci cu mâinile-n buzunar la cumpărături? Îți imaginezi că tu primești o pungă pentru o amărâtă de legătură de morcovi? Nu ți-e puțin jenă să te duci la piață ca la restaurant, doar cu portofelul? Cât gunoi să mai înghită și pământul ăsta? Chiar nu-ți dai seama că prin felul în care te comporți demonstrezi și că nu știi să-ți iubești copiii? La ce bun că te zbați să-i școlești când ei au mizerie-n aer și-n cap? Dar de, acuma te-ai obișnuit să iei mașina și când duci gunoiul și gata. Să zicem că cu gunoiul te-ai mai împăca cumva, dar cu ploaia nu-i chip, așa-i? Unde sunt, domnule, vremurile alea în care atunci când ploua luai umbrela, nu mașina. Ce contează că ăla mic are tot ce și-ar dori în materie de jocuri și jucării dacă tu nu-i citești povești? Reține, ăsta e primul mod de a-i refuza dreptul la copilărie. Cum să nu-l poarte basmul pe aripile lui, arătându-i câte și mai câte, dându-i povețe și învățându-l că orice e posibil? Cum e posibil să-i interzici cele mai frumoase imagini din viața lui, cele pe care el singur și le coase în imaginație? Ăsta-i tărâmul unde se va refugia când va deschide ochii larg în fața lumii ăsteia nebune, de-aici își va lua puterea de a o lua de la capăt chiar și-atunci când credea că e pierdut. Ești imbecil. Nu e cel puțin absurd că mașinile stau în fața blocului și copiii se joacă la margine de stradă, în țarc? În fine. Trebuie să te felicit că ai rezistat până acum, mi-aș fi închipuit că o să argumentezi zgomotos, să zbieri pe ici, pe colo. Oricum, să știi că dacă te mai văd uitându-te la filme în metrou o să te-abonez la coșmaruripersonalizate.ro. Nu zic acuma să visezi cu ochii deschiși, dar nici să ofilești clipele cu efecte la fel de speciale ca zgomotul de bormașină. Capul e și el unul, nu-l poți bombarda toată ziua cu informații fără să apară și urmări. Dă-i cu știri, dă-i cu muzică, și la final de zi ai în cap orice în afară de idei personale. Fie și-așa, dar să nu te plângi apoi că dacă-ți dărâmă vântul crucea s-a zis cu însemnătatea ta pe planetă.

– Să știi că se găsesc lucruri interesante la tot pasul, ideea e să știi să alegi.

– Ia uite, avem și glas, și pe lângă asta și-un tupeu mai mare decât propriile iluzii. Păi cum cutezi, amice, să spui despre lucruri că-s interesante din moment ce eram la capitolul utilitatea existenței individului? Și-n plus, să alegi nu e o idee, e o acțiune!

– Eu am spus că ideea constă în știința, priceperea de a alege.

– Dacă n-ai fi început argumentul cu persoana ta, jur că te-aș fi lăsat să continui până în punctul în care ce spuneai făcea cu adevărat sens. Dar vreau să știu care e poziția ta cu privire la ce-am spus mai devreme.

– Ai vorbit despre multe, mi-ar fi aproape imposibil să le dezbat pe toate aici, acum.

– Da, desigur, de parcă ți-aș fi cerut asta, și de parcă totul se rezumă la timp și spațiu. Deci, e așa cum se vede din exterior sau nu?

– Să zicem că, în mare parte, da. Însă tonul tău pare al cuiva care mai mult a văzut decât a participat la cele întâmplate. Adică, pe scurt, e unul de observator. De pe tușă totul pare mai ușor…

– Să știi că oricine poate fi obraznic. Și să-ți mai intre ceva-n cap, faptul că tratezi chestiuni alarmante cu un calm aparent nu te face mai rațional, poate doar puțin mai nepăsător. Mai ales că, din postura asta de observator, am putut analiza discursul tău și n-a reieșit de nicăieri o soluție la problemele reale indicate anterior. Se pare că e mai interesant să folosești stăpânirea de sine pentru explicații și replici, ceea ce nu poate fi o atitudine de om pus pe fapte. Pe scurt, idiotule: în timp ce tu ești preocupat să-ți umpli timpul cu nimicuri, realitatea se schimbă cu o viteză care ne va lăsa pe toți în urmă. Te bucuri că tâmpenia asta de tehnologizare te-ajută să fii mai comod? Că nici ușile nu se mai deschid apăsând pe clanță, scutindu-ne de un incredibil efort? Ți se pare normal să aibă chiar și săpunul buton? Robotizarea nu înseamnă progres, ci distrugere. De ce nu e bine să facă o mașină într-o oră cât ar face o sută de oameni într-o lună? Fiindcă puterea de regenerare a naturii ține cont de un principiu fundamental al vieții: toate la timpul lor. Mi se pare mie sau natural și firesc nu sunt întâmplător sinonime? Nu, nu poți avea roșii iarna, e ca și cum te-ai aștepta să primești în iulie cadoul de Crăciun, sau ca mărul să fie copt înainte să uzi livada. Nu e în firea lucrurilor să vină vara când ai tu chef. Uite, acest ”eu pot” al omului imbecilizat de științificul amor propriu ne-a adus într-o situație inacceptabilă: nu este cel puțin ridicol faptul că laptele are termen de valabilitate șase luni iar farfuria e de unică folosință? Cum, laptele ține mai mult decât farfuria în care-l mănânc?

– Nu te obligă nimeni să-l cumperi.

– E-adevărat, dar însuși faptul că există o asemenea absurditate e absolut revoltător.

– Orice-ar fi, trebuie să recunoști că tehnologia înseamnă și eficiență, cel puțin în agricultură…

– Consideră că te-am plesnit. Cum să preferi să otrăvești pământul când sunt atâtea brațe care pun mai mult pariu decât osul la treabă? Orice ierbicid omoară plantele din afara culturii pe termen scurt, la prima ploaie, hop – iar buruiana. Care, dacă nu știai, în cea mai mare parte are uz medicinal. Păi cum să nu fie puternică o plantă care n-a putut fi înlăturată de milenii întregi? Și-n plus, ea e și hrană pentru alte animale, deci nu se justifică să-i declari război cu atâta înverșunare. Și în nici un caz unul chimic.

– Of, greu e și cu conservatorismul ăsta, păi ce facem, ne întoarcem în neolitic?

– Da, dacă acolo regăsim sensul, desigur. Oricum, replica asta s-a mai zis, vezi că gândești cu părerile altora și nu cu capul tău? Și nu e nimic conservator în ce spun, e vorba de bun simț. E inimaginabil cum într-o lume în care existența lui Dumnezeu e pusă sub semnul îndoielii pe criterii de rațiune se poate strânge atâta absurditate la orice pas.

– O fi cum spui tu, dar nu-i poți impune omului ce să creadă.

– Tocmai, o mare parte din atei dogmatizează ”libera lor cugetare” prin jigniri aduse celor care se simt bucăți mici dintr-un întreg. Practic, acei atei sunt mai mult absolutiști decât liber cugetători, căci nu-i dau voie celui de lângă ei să se exprime fără să-l desconsidere. Dar nu e cazul să avem o discuție amplă pe subiect. Pentru mine e clar că oamenii fără nici un Dumnezeu sunt predispuși din a face din ei înșiși unul. E aproape imposibil să fii și recunoscător și mândru în același timp.

– Totuși, nu poți să negi progresele umanității.

– Dar cine a zis că nu există oameni de toată isprava? Dar una e să creezi o formulă pentru apă și alta e să te comporți de parcă tu ai inventat-o. Spune drept, plătești pentru apă? Atunci să ți se arate brevetul! Susțin ideea că apa e neprețuită și că e bine să coste bani, dacă asta e singura metodă prin care se poate reduce risipa. Însă e inadmisibil să suferi de sete dacă nu ai cu ce s-o plătești. Una e să nu lași apa să curgă cât timp freci dinții și alta e să n-ai o cișmea în oraș. Nu poți interzice dreptul la viață, căci fără apă cum ai putea să trăiești? În fine, poate că se poate face o paralelă între oameni și buruieni, și ei sunt mai utili și mai valoroși decât par. Și ei ajung să se descurce cu bine într-un mediu ostil. La fel ca și ele în fața otrăvurilor, căci vieții nu i te poți opune.

– Păi, ori e bine să coste apa, ori nu?

– Ascultă, impertinentule, dacă ţi-e lene să ţii firul unei discuţii, n-o mai purta.

– Eu nu ţin neapărat să vorbesc, cel puţin nu cu tine.

– E şi normal, e mai uşor să te-ntorci la dialogurile călduţe despre nimicuri, acolo nu eşti nevoit să te simţi ca un nemernic (chiar şi pentru puţină vreme, până când vei reîncepe să te minţi cu obişnuitele justificări).

– Şi ce-aş putea eu să fac, cum aş putea eu să schimb lumea?

– Observi cum aduci în peisaj un scenariu imposibil când e vorba să faci tu ceva? Ţi-a zis cineva că toată responsabilitatea atârnă pe umerii tăi? În nici un caz, dar pe bucăţica ta poţi să-ţi faci treaba ireproşabil. Ai putea să începi prin a renunţa să mai fii comod – şi-n gândire, şi-n purtare. Comoditatea e un soi de egoism elaborat. Uite, exemplu concret: cât timp aştepţi să ajungă mâncarea gătită de alţii ai putea să ţi-o faci singur. Nu doar că ai face ecnonomii şi ai mânca mai bine, dar nu s-ar mai consuma inutil nici combustibil şi nici n-ai mai încuraja o întreagă industrie bazată pe lene. Din fericire lumea din jur e doar o reflexie a caracterului nostru, deci se poate schimba, îmbunătăţi.

– Nu cumva ai o fixaţie pe subiectul cu mâncarea?

– Aş zice să fii mai atent la ce poţi face mai bine decât la ceea ce ţi-e mai uşor să crezi. Mâncarea, domnule, asta-i prima grijă, că doar foamea ne poate arăta cât de oameni suntem. Da, în munca cu mâna, acolo stă rostul ei, ea însuflețește obiectele şi ne face să merităm recolta. Poate că şi de aceea oamenii înlocuiesc obiectele din jurul lor cu atâta lejeritate, în loc să le repare, pentru că cele mai multe dintre ele au fost făcute de maşinării. Ele n-au cum să pună suflet în ceea ce fac. Ele n-au suflet. Îmi pare rău dacă-ţi pare atât de greu să faci cu drag orice, dar chiar nu e. Ai putea din când în când să mergi alături de cei care se duc la muncă la cinci dimineaţa, te vei putea pune mai uşor în locul lor şi vei înţelege cum te poate înăspri viaţa grea. Mai treci pe la cizmar de-ţi repară ciubotele, înainte să le arunci, aşa vei învăţa că nimic nu e pierdut înainte de a încerca totul.

– Am să încerc…

– E tot ce-ţi cer. Şi-acum te las.

– A fost o-ntreagă goană de cuvinte. Trebuie să mărturisesc că pe parcurs am fost destul de neîncrezător în privinţa bunelor tale intenţii, nu mă gândeam că un apărător al bunei cuviinţe te poate apostrofa.

– Până nu-l scuturi puţin pe om, nu scapi de prejudecăţi. S-or ţine bine şi ideile fixe, dar se clatină uşor în faţa bunului simţ.

– Totuşi… Aş vrea să ştiu cine eşti.

– Aş fi putut fi dezamăgirea a tot ceea ce ţi-ai dorit să ajungi, dar deocamdată sunt doar gândul pe care ai refuzat destul să îl asculţi.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2jLNfZk

În ultimă instanță

sala-de-judecata

Domnule procuror, vă asigur că sunt stăpân pe mine, aprope că mă subjug, nu alta. De aproape opt ani, în fiecare dimineață îmi ordon să am obraz. Credeți-mă, îmi dau ascultare ce nu s-a văzut, de auzit nici nu mai vorbesc. Pe onoarea mea, chiar săptămâna trecută m-am pomenit, țineți-vă firea, nu cu un obraz, ci cu doi. Da, doi! Așa de sârguincios sunt. Pe unul l-am pus bine, la loc sigur, iar pe celălalt l-am dus la o expoziție de artă contemporană pentru nevăzători. Acuma, în privința acuzațiilor ce mi se aduc, țin să precizez că uneori, deși îmi sunt devotat și veșnic supus, se întâmplă, fără voia mea, firește, să înțeleg greșit poruncile. De pildă, aveam un văr care lucra ca animator la morgă, ținea niște spectacole de-ți tăia respirația de la început și până la sfârșit. El, fiind timid din naștere, nu sulfa o vorbă fără acordul meu. La un moment dat mi-am luat ca sarcină să-l dezgheț nițel, adică să curgă apele pe el mai cu folos. Păi ce credeți, eu am zis, eu am auzit. M-am înfățișat numaidecât în fața lui, l-am asigurat de bunele mele intenții, dar când să trec la fapte, în loc să-i încolțesc încrederea în sine, i-am ofilit unicul vlăstar de nădejde. Prin urmare, pesemne că un lucru asemănător s-a petrecut și în dimineața zilei de miercuri, anul curent, luna precedentă; altminteri nu pot pricepe cum de s-ar fi putut întâmpla o grozăvie ca aceea. Pot să și jur, deși eu nu-mi iau angajamente în pauza de masă, că mi se-ntâmplă neprevăzuturi tocmai când nu mă aștept să le mai văd.

– Domnilor, poate părea mult prea clar, dar distinsul nostru învinuit nu duce lipsă de nimic, ba chiar aduce lipsuri pe unde se duce. Așadar, cer să ca instanța să se pronunțe în lipsă.

– Peste putință, dânsul este aici, de față, domnule procuror.

– Onorată instanță, o fi dumnealui de față, dar vorbește de parcă și-a trimis spatele să ne zică vreo două. Cer să fie audiat și ultimul martor și apoi să faceți cunoscută hotărârea.

– Dar cum, așa pe loc?

– Păi cum altfel, faptele nu se săvârșesc la fel? Și-apoi domnia voastră știe la fel de bine ca oglinda dumnealui ce-i poate pielea. Haideți, domnule judecător, n-aveți ce cântări când la mijloc sunt purtări de nimic.

– Pronunțarea nu se poate face decât în prezența reclamantei, și mă rog de ce n-a binevoit să ni se alăture?

– După cum prea bine știți, a fost reținută cu treburi ce nu suportă amânare.

– Și ce fel de treburi ar fi acestea?

– Ei, ce treburi… unele de înaltă importanță.

– Asta-i bună, dar cum își permite să lipsească la procesul intentat chiar de dumneaei?

– Îi este imposibil să fie prezentă, domnule judecător.

– Și ce-o reține?

– V-am spus, chestiuni de înaltă importanță.

– Anume?

– Dacă insistați să intrăm în amănunte ca la noi acasă, aflați că dânsa se află pe umerii unora dintre noi.

– Domnule procuror, vino-ți în fire, aici nu-i spectacol umoristic, n-oi vrea să-mi spui că reclamanta intentează procese la care nu poate participa fiindcă schimbă becuri prin case cu tavan înalt.

– Nicidecum, domnule judecător, dumneavoastră ați deschis acest registru comic, eu sunt cât se poate de serios.

– Zău? Atunci ce răspuns e acesta? Sau lucrează la circ, că nu-i nici o rușine?

– Onorată instanță, permiteți-mi și mie, ca acuzat, să mai spun câteva vorbe.

– Desigur, domnule Ghiftucea, ai cuvântul.

– În primul rând, să stabilim din capul locului: situația îmi este neclară. Sau poate tuturor ne este la fel. Reclamanta mă cheamă în instanță însă nu ia parte la proces. Ba mai mult decât atât, nimeni nu a văzut-o încă la față și mă tem că ea nici nu există. Recunosc faptele care mi se impută, dar nu înțeleg cum poate avea loc un proces fără prezența unicului acuzator. Domnule procuror, dumneata pe cine reprezinți?

– În primul rând onoarea.

– Lasă, lasă… știi dumneata la ce mă refer.

– Eu nu reprezint decât justețea faptelor, domnule Ghiftucea.

– Iar faptele sunt determinate de împrejurări, iar în cazul de față chiar de unele care îmi sunt favorabile. Am martori că nu pot răspunde de faptele mele chiar și-atunci când cineva întreabă de ele. V-am mai spus, confund binele cu răul, uneori seamănă atât de mult că nu se pot deosebi.

– Ascultă musiu Ghiftucea, dumneata, ca și cei din sală, habar nu ai că toți am fost citați atât în calitate de părți vătămate, cât și de vătămători.

– Ce tot spui dumneata acolo, domnule procuror? Vasăzică dumneata erai reclamanta.

– Nicidecum, domnule judecător, reclamanta nu se poate afla în sală fiindcă se află peste tot, apasă pe umerii noștri până când pieptul pe care-l scoatem trufaș înainte se înmoaie și trupul ni se încovoaie pentru ca ochii să poată privi înăuntrul nostru, cu capul plecat, cum se cuvine. Aflați, onorați participanți, că singurul martor adevărat al acestui proces este bunul simț. Poftiți, faceți cunoștință cu el. Nici eu nu-l văzusem realmente până astăzi. Iar cea care ne acuză este propria noastră vină, ea ne-a adus laolaltă. Iată-ne îndreptând degetul spre Ghiftucea fiindcă în timpul acesta n-am avut demnitatea de a făuri exemplul pe care am dori să-l urmeze. Cum să ne urmeze el, Ghiftucea, când îi vorbim despre calea dreaptă în loc să-i arătăm ce bine se pășește pe ea? Cum să ne facem drum din vorbe, când nici măcar printre ele nu se poate face unul!?  Așadar, înaintăm în gol, acolo se vede că ne-ndreptăm. De oriunde-am veni, pare să fim mult prea departe de-acolo. Undeva jos, căzuți, decăzuți. A tăcut și Ghiftucea, e mulțumit că nu-i nimeni mai breaz. Așa, tăceți cu toții! Hei, dar ce-i cu mutrele-astea triste, doar suntem de tot râsul.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2ik1Xrz

Nămeți de gânduri, fapte și-admirație

viscol-zapada-viscolita

Un cavaler călare răscolește cu obișnuita-i delicatețe dealurile albe, înălțate peste pământul ce se-nnegrise de necaz. E acel cavaler căruia îi vedem doar faptele, atât. Nu știm cum arată, vedem doar ce face – și cât de bine face! Suflul lui dă viață anotimpurilor și aripile-i îi învață să zboare și pe cei care nu le au. Uite, de pildă, o simplă adiere îți aduce oricând înălțimile în palme. Așa știe el să-ți dăruiască o mână de ajutor când ai căzut. Puzderia de fulgi îmi amintește că fiecare clipă e vrednică de frumusețe. Trebuia să fi aflat până acum că fiecare zi e sfântă, nu-i loc pentru murdărie nicicând. Și totuși… Dar să privim în sus, doar acolo ar putea să locuiască speranța. Iată, fulgii de nea par bucățele din cortina cu care e acoperită măreția vieții, îți dai seama ce trebuie să se afle dincolo de ea? Nu, n-ar avea rost să răspundem, de ce-am încerca să cuprindem infinitul cu brațele? Deși parcă m-aș vedea îmbrățișându-l. Așadar, rămâne stabilit, e totul cât se poate de clar, nemărginirea nu încape în capul nostru, are și el doar câțiva centimetri, ce Dumnezeu!? Da, sufletul e o frântură de veșnicie închisă în trup, firește că se va elibera părăsindu-l. Dar nu va pleca până ce nu va înfăptui pacea inimii cu mintea. M-am luat cu vorba și-am uitat să mă bucur. Of, s-a dus și clipa asta. Cred că trăim cu adevărat când admirăm. Ce ziceam? A, da, acum cavalerul prinse a se odihni puțin, un pic de răgaz nu strică. Însă ia seama la ce-ți spun, el nu stă pe loc când se odihnește – nu, nici pomeneală. Atunci când se liniștește e doar o prezență mai discretă. Cum o fi să poți alerga fără să lași urme, fără să calci totul în picioare? Parcă nici zborul nu poate fi atât de lin. Atunci când e jucăuș, lumea spune că viscolește, când el de fapt se poartă ca un copil, se joacă cu zăpada. Și ce picturi pe pânză de nea face, ai zice că s-a născut din toate culorile la un loc. În această nesfârșire de alb se află totul, căci viața nu poate fi decât curată. Tot ce există are o fărâmă de lumină drept sâmbure. Așadar, dă lampa nițel mai tare, lasă flacăra să crească peste întuneric și să-l învăluie, luminează-te. Firește că vocea dinlăuntrul meu mi se adresează și mie. Ar fi și caraghios, ba chiar nepoliticos să le vorbească tuturor numai mie nu. Mi-aș trage câteva palme, dar tot lovitura din partea vieții se simte cel mai adânc. De, trebuie să ne dojenească oleacă, altfel o luăm pe arătura pe care nici n-am arat-o noi, și nici n-am însămânțat-o cu destulă bună cuviință. Oare de-aia era pământul așa necăjit? Ehe, încă de multe altele are și temei să fie, deci ce să mai vorbim? Ia te uită, zăpada aproape că a acoperit de tot brăduții aruncați pe te miri unde. E o rușine să li se aducă asemenea necinstire, dar uneori nepăsarea e confundată cu obiceiul. Cred că ninsoarea e o răsplată pentru bună purtare, nu-i de mirare că prin unele locuri Crăciunul a fost mai uscat ca luna lui cuptor. Îmi cer iertare, copila mea, nici eu n-am fost vrednic de binecuvântarea zăpezii, de aceea te-ai jucat numai cu bulgării din povești Crăciunul acesta. E drept că unii au călătorit pe alte meleaguri ca să poată striga din mijlocul pârtiei, dar asta se poate numi înșelăciune. Și cum pot ei să se-arate în fața pădurii în timp ce-n casa lor zac zece ani de bună creștere, ramuri de înțelepciune încă vii, sufocate de un pustiu plin cu nimicuri, e numai treaba lor. Doamne, oare câți ani au trecut de când n-a mai fost zăpadă de Crăciun?  Ce grozăvie și cu sărbătorile astea lumești, cam multă lumină artificială pentru niște oameni care n-au nimic de ascuns. Ciudat, la cumpăna dintre ani, oamenii se bucură pe același fundal sonor care aduce oroare în multe părți ale lumii. Las’ că aici e vorba de niște bubuituri colorate. Rușine să-ți fie dacă te prinde Ajunul cu arma-n mână, măcar atunci să fii demn de aerul pe care-l respiri. Chiar, războiul sărbătorește revelionul sau e cumva la datorie? Urât cuvânt, datorie, sună a compromis putrezit. Ptiu, ce iute fuge gândul ăsta, nici n-am băgat de seamă că prea bunul nostru cavaler cânta când la o ramură din vârf de brad, când la o streașină, ba chiar și la o brazdă de zăpadă. Ce dar minunat e să-ți fie trăirea cântec! Să fim mai respectuoși, să ținem minte că noi nu putem decât să murdărim zăpada.

Cerere în căsătorie

buchet-de-flori-desen

Sunt nebun după tine – bine, și în fața ta, și în lateral, dar mai ales de-a dreptul. Aș fi nebun și dedesubtul tău, însă nu am primit aprobare pentru a săpa atât de adânc în inima-mi plină de tine. Te știu de când căutam să mă cunosc, totdeauna mi-ai fost alături. Uite, m-am așezat în gem de caise, în genunchi era prea convențional. De ce crezi că apari în toate poeziile mele? Niciodată n-am scris pe vreo foaie fără să te adaug și pe tine. Știi, nu știu ce m-aș face fără tine, probabil arheolog; aș dezgropa trecutul și l-aș reface bucățică cu bucățică doar ca să-ți semene leit. Iată, imaginea unei lumi perfecte! Am închiriat aleea asta ca să-mi pot exprima sentimentele în intimitate. Peste tot pe unde mă duc lumea mă-ntreabă de tine, cum să nu te prețuiesc mai mult decât viața însăși? M-am gândit bine, numai cu tine pot merge peste tot și tot timpul fără să mă plictisesc.

Și după ce-i spun toate astea voi porni curcubeul electric. Am repetat de patruzeci și patru de ori și acum o știu pe dinafară.

– Ce ziceți, domnule primar, am șanse să spună da?

– Cu toate că cererea în căsătorie e o certă declarație de dragoste, mă tem că este imposibil să te căsătorești cu numele dumitale.

– Ia te uită grozăvie!? Da’ cum vine asta? În lumea în care oricine poate pretinde dreptul de forma un cuplu și cu o verandă, dacă așa consideră că simte, dumneata îmi negi dreptul la fericire?

– Nici pe departe, domnule. Însă nu te poți căsători cu numele dumitale.

– De ce, dacă e tot ce-mi doresc?

– Pentru că ești deja căsătorit. Sfârșește pe cale amiabilă căsătoria încheiată acum opt ani și apoi te poți prezenta la mine.

– Asta e peste poate, nu mi-a călcat niciodată strâmb, ne-am înțeles nemaipomenit în toți acești ani.

– Și-atunci, de ce vrei să te recăsătorești, și mai cu seamă de ce cu propriul nume?

– Of, mă face să fiu convins că exist, să mă simt special.

– Bine-bine, dar dumneata ai un nume atât de comun.

– Nu asta e important, ci faptul că e al meu.

– Să zicem că aș putea încerca să te înțeleg, dar în privința căsătoriei nu pot face nimic până când nu vei deveni singur din punct de vedere civil. Trebuie să desfaci căsătoria încheiată cu doamna Mimi și asta e tot.

– Doamna? Dar nu e o femeie.

– E un bărbat? Dar cum a fost posibilă una ca asta?

– Nu, nici măcar. E vorba amorul propriu, așa-l alint eu: Mimi.

Inimă de gheaţă

ghiocel in zapada

Totul în jur părea nemişcat, doar pulsul pământului se simţea vădit din oricare parte a dedesubturilor lui. Nu fusese mai departe de aici, dar cu siguranţă că strămoşii lui se îngrijiseră ca el să nu aibă nici urmă de îndoială cu privire la ceea ce simte. Dacă n-ai plonjat de jos în sus înseamnă că poţi doar să-ţi imaginezi cum s-a petrecut primul său braţ deasupra pământului. Fireşte că nimic nu a fost străpuns, elanul acela specific salturilor, plonjonul de adineauri, a fost numai o formă de a ilustra forţa cu care fusese înzestrat; de altfel, modul în care a pătruns suprafaţa a fost ca o mângâiere, un suflu blând sub aripile unui fulg. Sau mai bine, ca un vals cu o păpădie care nu trebuie să scape nimic, nici o singură floare din coroana-i ca o boltă din stele de puf. Aerul înălţimilor aduce un vânt care binecuvâtează, dar astăzi nimeni nu zboară, azi totul se întâmplă pe pământ. Regina vieţii e-n trup de cristal şi suflă zori de zi peste întuneric. Apa a prins o strălucire demnă de o rază de soare. E toată într-un bob de gheaţă, dar nu s-a oprit nicicând pe loc, ea străbate orizontul prin sclipiri. Ce nestemate s-au strâns la rădăcina lui! Florile i se apleacă încet spre pământ întru recunoştinţă, tulpina arcuindu-i-se suav, cu graţia unei balerine. A răsărit sâmburele veşnic al luminii, luciri de magie îi cântă imnul cerului albastru. Azi cerul a coborât pe pământ, botezul copilului care se va naşte veşnic e-nvăluit în cristale reci ca apa de râu. Iată, o inimă de gheaţă bate o dată pentru ea şi pentru totdeauna întru viaţă.

 

Mulţumim doamnei Livia Minerva Sfetcu pentru inspiraţie şi fotografie.

Mulţumesc

copac frumos, licheni, floare din scoarta

Iartă-mă, om drag, dar eu nu pot apărea decât aşa cum sunt. Eu arăt tot ce simt, aşa mă exprim şi numai faptele vorbesc despre mine, n-am nici discurs, nici tonalitate, dar mă fac înţeles întotdeauna. Eu cânt din culori şi pământul mă ascultă de fiecare dată. Sunt liber şi fericit că am ales să fiu ceea ce sunt. Mai întâi ascultă şi apoi vei şti exact ce să spui, înainte de toate mulţumeşte, şi vei găsi o cale de a le fi de folos celor cărora vrei să le fii recunoscător.

– N-am să-ţi pot mulţumi niciodată îndeajuns, dar îmi stă în putinţă să trăiesc pentru curăţenia cu care m-ai înzestrat. Cât de mult poţi însemna, când fără tine n-ar fi putut exista nimic!? Ai născut viaţa cu un zâmbet care a zburat peste tot. Aşa a-ncolţit lumea. Însemni totul pentru noi şi nu te vei alege niciodată cu nimic. Rostul tău e fericirea noastră, iar clipa înfloririi noastre e fericirea ta. Deşi perfecţiunea înseamnă echilibrul total, iubirea nu cunoaşte margini. Da, se poate merge mai departe de împlinire, deplinătate, întregime, desăvârşire. Aşadar se poate ca necuprinsul să fie un întreg, fiindcă-i pătruns cu mintea, dar întinderea unui suflet este o călătorie care nu va cunoaşte în veci sfârşitul, căci calea simţămintelor se construieşte continuu, altfel unirea clipelor ar avea nevoie de o pauză. Eu nu pot să-mi închipui viaţa fără vânt, fără suflarea vieţii, fără apă, sângele ei, fără cer, oglinda ei, fără pământ, punctul ei de sprijin. Tu eşti chipul tuturor minunilor strânse laolaltă. Părul tău e o înlănţuire de câmpii înflorite, inima ta e cea care le impulsionează pe toate celelalte. Albastră ca cerul, înflorită ca o inimă ce îmbrăţişează cu-ale ei petale, verde ca o speranţă vie, profundă ca o simfonie, închegată din părţi mai mici precum armonia: ea e tot ce-am putut creşte mai frumos. Ţi-o dăruiesc ţie, mamă. Mama e una singură, iar tu eşti aceea pentru toţi.

 

Mulţumim doamnei Janeta Sănduţu pentru fotografie.

Sursă foto:

http://on.fb.me/1SfHfUR

 

Oricând e prea târziu

ultima frunza din copac, ultima sansa

Avea toată casa cu el, şi poate că e mai bine că nu o avea în suflet, în fond, întâmplările dau suflu pereţilor. Plase, multe plase şi două genţi pe umăr, se mişca de parcă ar fi dus în spate ani grei de durere sfâşietoare. Mersul legănat nu-i trăda vârsta, oricum ducea cu el mai multe decât putea vedea oricine, cumva din interiorul lui răsărea o umbră care se abătea peste întreaga stradă. Am trecut iute pe lângă el, mă grăbeam să ajung la timp în locul din care nu se ştie când pleci, fiindcă nu tu decizi când e momentul şi nici măcar situaţia nu e cea care hotărăşte. Cu toată viteza care mă smulgea peisajului străjuit de stâlpi, n-am putut să trec fără să privesc în urmă. Dintr-o clipire am văzut că omul nu se clătina de fapt, ci plasele trăgeau de el în direcţii diferite. Omul aruncă o privire într-unul dintre coşurile de gunoi de pe trotuar şi trecu mai departe. Şi eu care mă grăbeam să ajung repede ca să apuc să iau micul dejun, despre a cărui importanţă mi s-a vorbit îndeajuns încât să ajung să i-o ofer fără tăgadă. Golul din stomac mi s-a evaporat, am privit încă o dată înapoi, picioarele mi se mişcau cu repeziciune şi, ciudat, parcă omul acela fugea de mine şi nu eu mă îndepărtam grabnic de el. M-am oprit vreme de câteva secunde, am hotărât că nu m-am depărtat suficient de mult de el ca să mă coste prea mult timp să-ncerc să-i dau o mână de ajutor. Am pornit în goană spre el, pregătind în acelaşi timp o bancnotă de 5 lei, mă gândeam că l-ar scuti pentru scurtă vreme de căutări. De cum m-am apropiat,  am observat că avusesem dreptate, era cu puţin mai în vârstă decât mine. Când am ajuns lângă el era deja cu spatele, parcă sufla în mâini, m-am dat după el ca să-i pot vorbi în faţă, atunci i-am observat privirea pierdută, parcă retrăia continuu un şoc de câteva secunde. Părea bolnav sau oricum în afara realităţii, privea în jos, fix. I-am întins totuşi bancnota, strecurând un „poate aveţi nevoie”… n-a schiţat nici un gest. Am crezut că n-a auzit, m-am apropiat şi mai mult de el şi am repetat. Mi-am dat seama că nu era nevoie să zic nimic, era clar că observase ce ţineam în mână chiar şi fără să-şi mişte privirea. De fiecare dată când îl priveam simţeam un gol imens în suflet şi timpul se oprea în loc. Am insistat totuşi: „Sigur nu-i vrei?”, el mi-a răspuns cu cel mai vlăguit şi mai stins „Nu” din câte am auzit. Mi-am dat seama că-l tutuisem deja. Brusc m-am trezit că-l întreb: „Te pot ajuta cu ceva?”, mi-a răspuns la fel, deşi îmi era limpede care era urmarea dinainte să-i pun întrebarea. Ochii lui priveau ţintă în continuare, avea o scârbă sfioasă, un dezgust ruşinos în ei. Îi era jenă de sila lui şi în acelaşi timp nu putea să nu o recunoască, să n-o arate. Am plecat alergând ca şi înainte;  următoarele clipe au fost groaznice, mi-am dat seama că nici n-am putut suporta să-i văd durerea, darămite s-o simt mereu cum creşte în mine muşcând fără oprire din sufletul meu. Da, sufletul poate muri, am văzut asta azi, cu ochii mei. Deşi sufletul lui murise, durerea îl devora în continuare, dispăruse zbaterea lui şi-l putea savura liniştită. Dar sufletul nu moare de durere, căci e şi durerea un sentiment destul de intens, iar sufletul asta respiră, simţăminte. Numai nepăsarea poate ucide sufletul, dar  în cazul lui indiferenţa venea din altă parte, parcă toată indiferenţa celor din jur se cuibărise în golul din el. Stricăciunea din noi ajunsese la sufletul lui prin ignoranţa noastră, prin impasibilitatea cu care îi omorâm pe toţi cei care mai au ceva pur în ei. Ne-am învins pe noi înşine, singurul nostru duşman a triumfat: ne-am minţit suficient de mult încât să credem orice tâmpenie care ne ţine captivi în mlaştina cu suflete moarte a comodităţii. Ne e lene să ne dăm seama că de ruşine nu ştim să ne uităm la stele, avem capul plecat spre lumea virtuală fiindcă nu ne-am asumat responsabilitatea de a o înfrumuseţa pe cea reală. Fugim de noi, în loc să alergăm cu braţele deschise unii către alţii. Răsare câte-un mugur de speranţă într-un colţ ne-mpietrit de gheaţă, şi pân’ la prima talpă care-l calcă nu-s atât de multe piedici. Încă se poate să ne întoarcem din prăpastia întinării, copilăria ne-a păstrat cu grijă câteva şanse de-a ieşi la lumină. Cât despre el… oricând e prea târziu.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/1lcSK3b

Patru aripi, două zboruri şi-o fereastră

desen natura, ilustratie camp deschis

A durat două minute să salvezi două vieţi. Cum vor continua ele este treaba misterului să descopere. Tu bucură-te că uneori a visa e similar cu a şti să te bucuri de frumos. Oamenii aceia nu le voiau răul, doar că-şi doreau atât de mult binele pentru ei încât nu mai încăpea nimeni în jur, căci în mintea lor oricine altcineva nu putea decât să le tulbure fericirea, şi nu le trecea o secundă prin cap ideea că le-o putea chiar spori. Când cântărim însemnătatea clipei pentru viaţa noastră ne dăm seama şi de importanţa celorlalte vieţi. Iată, fără o secundă care să se lege cu celelalte viaţa noastră ar lua sfârşit. O secundă, atât ne desparte de moarte. Dar ea vine negreşit, aleargă şi ajunge mereu la timp până în momentul când, obosită de nenumăratele dăţi în care noi am lăsat-o să vină în zadar, în drumul ei spre noi, cineva care o căuta, a oprit-o să-i mulţumească pentru cât de multe face ea, mica şi însemnata, salvatoarea noastră secundă. Cel care a oprit-o nu ştia încotro se îndrepta, dar politeţea şi recunoştinţa ei au făcut-o să se oprească în loc şi să-i mulţumească bunului trecător, dar n-a mai ajuns la timp la noi. Am avut vreme să observăm că n-a venit, şi-atunci am strigat-o cu disperare, ne-au trecut prin faţă amintiri frumoase trăite împreună cu secundele noastre punctuale. Dar filmul derulării lor s-a oprit brusc şi de-atunci nimeni nu ştie ce s-a întâmplat, e treaba misterului să descopere. Noi să ne bucurăm că secunda încă mai crede în noi şi că omul bun n-a oprit-o să-i mulţumească atunci când era în drum spre noi. Eu am văzut acel om bun, a văzut secunda şi i-a mulţumit cu o faptă bună, fără să scoată o vorbă. A deschis fereastra şi le-a dirijat cu răbdare spre locul de unde au venit. Muştele au ieşit pe rând, după câteva ocoluri de cameră, parcă vrând să-şi ia la revedere de la tot ce era în jur, se vedea că apreciau că au fost tratate ca oaspeţi şi nu ca intruşi. Venise momentul plecării, dar parcă tot voiau să mai zăbovească. Omul a insistat să plece de grabă, ştia că deschiderea uşii putea însemna strecurarea lor într-o lume de încăperi unde nu ar fi fost bine primite. Oamenii care locuiau în ele nu erau răi, am simţit nevoia să repet, însă nu ştiau că cele două muşte puteau aduce pe aripi chiar secundele ce urmau să se alăture cursului vieţii lor. Din nefericire nu erau conştienţi cât de mult însemnau aceste două fiinţe pentru viaţă, pentru enorma inimă care ne impulsionează suflul în fiecare zi, oferindu-ne cu dărnicie aerul prin zâmbete şi flori. Ce parfum are zâmbetul? Imaginează-ţi chipul bucuriei şi ai să-ţi dai seama.

Una după alta, secundele se prind în hora armoniei, iar orice desprindere este o întrerupere de moment, pentru ca o altă secundă abia născută să fie primită cum se cuvine. Clipele se prind din nou una de cealaltă, cercul se reface şi hora reporneşte la fel de vioi.

Timpul zboară acum pe patru aripi; două zboruri au repornit peste culorile toamnei şi, în urma lor, aerul răcoros a intrat pe fereastra deschisă, adierea vântului a dat la o parte părul dinaintea ochilor omului cu o mângâiere plină de speranţă. Văzduhul e atât de liber şi totuşi mereu acolo, spuse omul pătruns de admiraţie, făcuse cunoştinţă cu deplinătatea clipei.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/1MBJStu

Avânt spre prăbuşire

pod daramat, pod peste apa, pod de lemn, pod vechi, pod rupt  foto: Iulia Pătruţ

De ce crezi că păsările pot zbura? Cum se vede oare lumea prin doi ochi care plutesc în văzduh? Eu cred că oricine are şanse să ajungă să zboare, dar în mod sigur numai celor care merită le pot creşte aripi. Ai ţinut vreodată o inimă de pasăre în mână? Din păcate răspunsul poate fi prea lesne: „normal că da”. Şi nu răspunsul afirmativ e problema, e grav acel „normal”. Nu, ferească Dumnezeu, cum o să fie normal să priveşti cu nepăsare o inimă care nu mai bate? Inima e o bucată de infinit, în ea încap toate sentimentele, toate trăirile. Dacă ar putea face faţă creierul, dacă ar putea să conştientizeze atâta emoţie, o singură bătaie de inimă ar putea cuprinde toate simţirile din univers. Universul e unul pentru că e un întreg, e-un fel de coloană în care fiecare e fericit că stă cuminte la locul lui. Dar o inimă e făcută să împartă, deci nu va ţine niciodată totul pentru ea, chiar dacă e demnă de tot frumosul din lume. Oameni de ştiinţă? Habar n-avem, care ştiinţă? Singurul adevăr vine din conştiinţă, avem nevoie de oameni de credinţă. Cum să nu crezi în vise când ai în faţă stelele? Fie-vă milă de noi înşine şi daţi-vă seama că omul nu a fost preocupat să creeze fără să distrugă mai înainte pentru a face loc noii construcţii. Spaţiul nu va fi niciodată de ajuns atâta timp cât căutăm să clădim în afară şi nu înăuntru. În suflet e întotdeauna loc destul, fiindcă nu există unitate de măsură pentru bucurie, împăcare, pace, linişte, armonie, încredere, speranţă, vise. Visele sunt chipul iubirii. Iubirea este singura care se poate întinde oricât în acest echilibru cosmic fără să sufoce pe nimeni. Sfidăm infinitul cu structuri de suprafaţă, acolo construim mult. Credeţi că întâmplător haina îl face pe om? Nicidecum, ne-am încuiat la suprafaţă, existăm cu falsa impresie că înăuntru nu e lumină. Ha, ce eroare! Şi da, existăm, nu trăim, şi nici n-avem dreptul acesta, de prea multă vreme călcăm în picioare orice fiinţă care trăieşte cu adevărat. Iată, podul pe care îl construisem nu mai leagă două maluri înfrăţindu-le, nu, e doar acceptarea faptului că nu putem pluti decât pentru puţin timp pe apă. Nu există un vapor făcut numai din oameni care să poată pluti. Dar nici n-a fost vreo încercare consemnată de istorie. Oamenii ar fi preocupaţi să-şi aleagă locul pe care să îl ocupe în construcţia ambarcaţiunii, n-ar lăsa niciodată momentul să aleagă pentru ei. Ce ştie el? n-are experienţă, momentul trece repede, se afundă oamenii în eroare. De unde să ştie ei că momentul, clipa e o bucată de infinit, e viaţa unei bătăi de inimă, când ei dau fuga să facă acele fapte care tot pe ei îi obligă să ţină ochii închişi în faţa lor de insuportabile ce sunt? Dar e prea lungă fraza, n-are nimeni timp să-mpartă, doar toţi se grăbesc să strângă. Bucată cu bucată dau la o parte ce-i de păstrat şi îşi construiesc prăpastia. Şi ziua în care vor cădea o vor numi neagră, dar cum rămâne cu lumina sub care şi-au făcut cale spre-ntuneric? Au folosit ei zilele ca să facă pământul să-nflorească? Nici măcar nu şi l-au închipuit ca o floare până acum. Gata, pare că tot ce vine din noi e destul de şubred, priviţi! Asta am făcut cu încrederea ce ne-a fost dată: am început, am continuat şi-am renunţat. Aveţi în faţă omenirea: decăzută, dărăpănată, obosită de propriile minciuni, lipsită de vlagă, descumpănită de-atâtea promisiuni uitate. Nici cimitir nu se poate numi, omenirea e o speranţă batjocorită, părăsită, descumpănită, sugrumată de propriile mâini după ce şi le-a murdărit bine. Omenirea a putrezit de nepăsare, s-a abandonat pe sine. Nu e ciudat? omul măsoară orice mai puţin sinele. Măsoară, dar nu are deloc măsură. Totuşi avem o şansă mare, nu vor exista niciodată metri, kilograme sau litri de frumuseţe.

Ghid de purtat dungi, volumul V din X

În primul rând să nu te iei după zebră, habar n-are ce vorbeşte. Bine, nici n-are de unde să ştie, n-a purtat tocuri în viaţa ei. Bărbaţi pe tocuri am mai văzut, dar zebre nu. Dungile orizontale merg cu două picioare care-ţi permit o poziţie verticală a corpului. Dar asta nu-i nimic. Să ai două picioare, dungi orizontale şi să nu mergi de-a buşelea nu e totul. E musai să ştii dinainte care îţi este traseul după ce ieşi din casă, altfel rişti să dai în asimetrie. Adu-ţi aminte că de-a lungul trotuarelor sunt stâlpi de iluminat legaţi între ei de cabluri. Or fi ele orizontale, dar nu sunt perfect drepte. Acele curbe nu se pot asorta cu o ţinută dungată, poate doar cu o scăpată cu dungi. Aşadar, când vorbim de dungi ne referim la linii drepte, nu la ce are tigrul pe blană. Cea mai nouă tendinţă este blana de lemn, a fost primită aşa de bine de către iubitorii de modă că unii nici nu se mai pot dezlipi de ea. Revenind la dungile noastre, când vezi cercuri în jur, fugi. Altfel toată lumea va avea timp să observe că nu te potriveşti cu peisajul. Adică serios, dungi şi cercuri? Numai dacă se caută piese pentru x şi zero. Dacă ai riduri pe frunte, s-a terminat cu dungile pe haine. Deşi ar fi păcat pentru atâta lucru să te privezi de bunăstare „aspectuală”. Nu-i mare brânză să-ţi tragi un pic de frunte până la ceafă, o prinzi în ac de siguranţă şi gata. Desigur, dacă ai un chirurg estetician bun e şi mai bine. Cu câteva operaţii estetice scapi de riduri şi poţi să porţi câte dungi vrei. Asta dacă nu vrei să te asortezi impar. Cum, nu ştii cum se asortează impar? Simplu, numeri liniile din palmă (nu doar alea despre care-ţi vorbesc ghicitoarele), înmulţeşti cu câte vise cu salvamari ai avut în utlima săptămână şi apoi îţi arunci dungi pe bluză în stilul haos organizat în grabă strategic. Apoi trebuie doar să aşezi dungile cu distanţă impară între ici (denumirea ştiinţifică a unităţii de măsură ici-colo calculată în cm de bun gust, în funcţie de gradul de superficialitate). După ce-ai terminat cu dungile de pe bluză, vei începe să colorezi şireturile, alte dungi, altă distracţie. Ai mare grijă, ele trebuie colorate în aşa fel încât să pară albe din trei unghiuri şi mai groase decât sunt din alte cinci. După aprobarea semnată de un ghete-artist premium şi profesionist, vei fixa în talpa bocancului 2,1 rânduri de liţă din aur suflat în păcură calitatea întâia. Rândurile de liţă trebuie să pice perpendicular pe cât de paralel/ă ai fost cu matematica. Rândurile vor fi apreciate chiar şi de cei care nu le observă, acum se poartă moda nepopular: nimeni nu ştie că eşti celebru şi nici n-are cine să spună că nu eşti. Dar tu oricum eşti tare, mă întorc imediat cu facturica pentru compliment. Până atunci, dacă ai terminat de asortat dungile după modelul prezentat în această lecţie cu numărul cinci, fă bine şi citeşte câteva rânduri de profundă inspiraţie din cartea “N-are sens să fii idiot de unul singur”, scrisă de marele Tăcuţescu Minic. Şi-apoi te-ntrebi de ce nu pierde aer un balon ca domnul din faţa ta. Păi n-are pe unde, abia ce-a-nghiţit şi desertul doamnei de-alături.

Dacă vrei să vezi marea, vino pe mal!

marea inspumata

Respiraţia mării e fluxul şi refluxul. Viaţa ei e mai mult decât profunzime, tâlcuri din adâncuri, frământări de suprafaţă şi perdele de magie pură. Dacă te grăbeşti, o găseşti nehotărâtă: ba încolo, ba încoace. De ai răbdare s-o pătrunzi, o să treci de admiraţie ca printr-o peşteră strălucitoare. O lumină albăstruie te va purta prin tainele paşilor care merg fără să calce. Bine ai venit în călătoria unde să pluteşti înseamnă să fii cu un pas mai aproape de înălţimi! După ce ai străbătut aerul fără să-l tai, ajungi într-un loc pe care nu-l poate descrie nici o hartă.  Aici, dincolo de admiraţie, se aude un glas ca un suflu blând într-un fulg, care să-l mângâie fără să-l împingă afară din palmă. Ai reuşit să-l asculţi? Cu atât mai bine, acum vei înţelege: marea se întoarce întotdeauna la mal, iar el o aşteaptă din totdeauna.

malul marii