Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor.
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată…”.
”Capitolul 13 din prima Epistolă către Corinteni a fost numit „imnul dragostei”. Iubirea creştină nu este o simplă emoţie pasageră, un impuls de moment, ci este o stare şi o lucrare. Dragostea este singura ce ne duce către veşnicie, pentru că iubirea cuprinde gândul veşniciei. Cel care iubeşte nu îşi pune problema morţii, problema despărţirii, ci simte că dragostea ce o poartă persoanei iubite nu poate fi distrusă de nimic şi niciodată. Pe de altă parte, atunci când iubeşti pe cine doreşti să ai totdeauna aproape, iar în faţa lui nu te mai lauzi, nu ţii atât de mult la părerea ta, ci devii binevoitor şi nu vrei să îl răneşti. Iubirea scoate la lumină bunătatea şi frumosul. Dintr-un suflet cuprins de răutate şi dintr-o viaţă urâţită de păcate multe, iubirea poate transforma răul în bine şi urâtul în frumos, poate schimba suflete şi poate reface vieţi. De asemenea, iubirea poate ierta foarte mult, poate uita răul şi poate şterge nedreptatea suferită.
Din aceste motive spunem că iubirea nu se limitează la sentiment, ci ea acţionează cu răbdare şi bunătate, cu putere multă. Minunatul iubirii se află în orientarea ei, întotdeauna către celălalt, a trăi pentru a bucura pe altul, a trăi din bucuria celui de lângă tine şi a nu-l abandona niciodată. Dragostea le suferă pe toate cu multă răbdare, dar şi cu multă nădejde, arătând că iubirea acoperă cu tăcere păcatul celuilalt în faţa oamenilor, dar nu uită să stea de vorbă cu cel păcătos pentru a-l îndrepta.
„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”, încheie Sfântul Pavel acest imn al iubirii creştine. Credinţa este încrederea în Dumnezeu, chiar dacă parcă istoria ne este împotrivă, nădejdea este mişcarea neîncetată către Dumnezeu, iar dragostea este Însuşi Dumnezeu, iar prin iubire Îl găsim pe Cel Care este iubire şi ne-a iubit cel dintâi. Sfântul Apostol Pavel ne spune în acest capitol că, dincolo de toate darurile, mai mare este Dăruitorul, iar iubirea este puterea care ne transformă, ajutându-ne să fim asemenea Dătătorului”.
Sursă:
”O, om! ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui în scris sau grai!
De pilda ce la alţii dai,
Căci ea mereu, spre iad sau rai,
Pe mulţi o să-i îndrume.
Ce grijă trebuie să pui
În viaţa ta, în toată,
Căci gândul pe care-l scrii sau spui
S-a dus, în veci nu-l mai aduni,
Şi vei culege roada lui
Ori viu, ori mort odată.
Ai spus o vorbă, vorba ta,
Mergând din gură în gură,
Va-nveseli sau va-ntrista,
Va curăţi sau va-ntina,
Rodind sămânţa pusă în ea
De dragoste sau ură.
Scrii un cuvânt; cuvântul scris
Este un leac sau o otravă.
Tu vei muri, dar tot ce-ai scris
Rămâne-n urmă drum deschis
Spre ocară sau slavă.
Ai spus un cântec, versul tău
Rămâne după tine
Îndemn spre bine sau spre rău,
Spre curăţire sau desfrâu,
Lăsând în inimi rodul tău
De har sau de ruşine.
Arăţi o cale, calea ta
În urma ta nu piere,
E cale bună sau e rea,
Va prăbuşi sau va-nălţa,
Vor merge suflete pe ea
La pace sau durere.
Trăieşti o viaţă, viaţa ta
E una, numai una,
Oricum ar fi, tu nu uita,
Cum ţi-o trăieşti, vei câştiga
Ori fericire pe vecie, ori chin pe totdeauna.
O, om! Ce mari răspunderi ai!
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus prin scris sau grai,
Sau laşi prin pilda pe care o dai,
Pe mulţi, pe mulţi spre iad sau rai
Mereu o să-i îndrume.
Deci, nu uita: fii credincios!
Cu grijă şi cu teamă,
Să laşi în inimi luminos
Un semn, un gând, un drum frumos,
Căci pentru toate ne-ndoios
Odată vei da seama.
Amin”.
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul
Sursa: https://bit.ly/2PnYtE4
Referințe:
https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-ioan-iacob-de-la-neamt
”Dacă este să spunem adevărul, nu e bogat cel ce are multe, ci cel ce n-are trebuinţă de multe, nici nu este sărac cel ce n-are nici o agonisită, ci cel care pofteşte multe – după acest dreptar trebuie socotite totdeauna sărăcia şi bogăţia. De vei vedea, dar, pe cineva poftind multe, să îl socoţi mai sărac decât toţi, chiar dacă ar avea toate lucrurile din lume.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
”În oamenii de pe aici
E Dumnezeu, pesemne,
Când ei în curţi, cu paşii mici
Aduc în case lemne.
Şi e o linişte de rai
În gestul lor de-o viaţă,
În care dau nutreţ la cai
Şi oile-şi răsfaţă.
Dar mai ales în tot ce fac
E semn că nu li-i frică,
Un suflet clar din trup opac
La ceruri se ridică.
Şi uneori, la focul mic,
În casa lor sărmană,
Iisus, înduioşat un pic,
Coboară din icoană.
O capră şi-a zdrobit un corn
Sărind pe uşa spartă,
Desenul fumului din horn
E operă de artă.
Şi-n toate şipcile din gard
Un clopot mai tresare,
Când vreascurile-n braţe ard
Cu-o mistică ardoare.
Ninsorile nici nu mai cad
În viscoliri cu vaier,
Scânteietorul lor răsad
Pluteşte blând în aer.
Respiră-n toate un mister
Ce satul îl îndrumă,
Trei sferturi să se afle-n cer
Şi doar un sfert în humă.
Şi nu se ştie – sunt ţărani
Sau îngeri sunt, pesemne,
Cei care de atâţia ani
Aduc în case lemne.
Şi suflă-n focul lor mereu,
Sporindu-le nădejdea,
Să-i fie cald lui Dumnezeu
Aflat în toţi aceştia”.
Versuri: Adrian Păunescu
Muzica: Mădălina Amon
“Naşterea Ta, Hristoase-Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei, căci întru dânsa, cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii şi să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus; Doamne, slavă Ţie”.
“Avem o tară unde au stăpânit odată
Vitejii daci, bărbați nemuritori
Şi unde stau de veacuri laolaltă
Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n zări.
Avem troiţe sfinte, altare şi icoane,
Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri.
Avem atâtea lacrimi şi prigoane
Că ne e plin pământul de martiri.
Avem la Putna, sfânt şi viu cu duhul,
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Şi azi – de-l vom chema să-nfrângă Apusul –
Va răsturna cinci veacuri de pământ.
Avem pe Brâncoveanu pildă tare,
Că pruncii lui sub sabie-au căzut
Ca să păzească, fără de schimbare,
Credinţa dreaptă-n care s-au născut.
Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem Ierarhii sfinţi; pe Iancu şi martirii,
Pe Horea tras pe roată pentru neam.
Azi iarăşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit,
Scriind deasupra “vina” ta cu sânge:
Aceea că Ortodoxia ai iubit.
Avem un rai de Sfinţi, în temniţi daţi la moarte
Şi aruncaţi în groapă neştiuţi;
Dar astăzi, dând pământul la o parte,
Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi.
E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân’ la noi,
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Şi-acest pământ de sfinţi şi de eroi”.
Radu Gyr
“Într-o pădure în care izbucnise un incendiu, în timp ce toate animalele fugeau de colo-colo, înnebunite de spaimă, o pasăre Colibri tot aducea apă în cioc, încercând să stingă vâlvătaia. Conștient de zădărnicia demersului, un tigru îi atrage atenția:
– Ești nebună, crezi că poți să stingi focul ăsta imens cu stropul de apă pe care-l tot aduci?
Pasărea i-a răspuns:
– Eu îmi fac partea mea”.
Sursă foto:
”Bunica nu avea cultură,
Nu studiase-așa, ca noi…
Se “cultivase”-n bătătură
Și la prășit de popușoi.
Nu, nu era analfabetă,
Dar nici școlită nu era.
Din Biblia îngălbenită
De multe ori ea ne citea.
Mi-o amintesc în nopți de vară,
Cum se ruga lui Dumnezeu
Privind spre stele, în grădină,
Și neștiind că sunt și eu.
Ea nu luase masterate,
Nici doctorate n-a luat,
Însă credea cu fermitate
În Cel ce lumea a creat!
Cum să-i fi spus bunicii mele,
Ce se ruga spre cer mereu,
Că bolta cea cu mii de stele
Nu-i opera lui Dumnezeu?!
Să fi-ndrăznit să-i zici bunicii,
În noaptea cu parfum de fân,
Că greierii și licuricii
Nu-L au pe Dumnezeu Stăpân?!
Nici n-ai fi terminat ideea,
Știu foarte bine ce îți spun:
Bunica mea, din clipa-aceea
Te-ar fi privit ca pe-un nebun!
Căci, după mintea ei vioaie,
Nimic nu-i fără autor:
Nici clăi de fân, nici mușuroaie,
Nici simpla urmă de tractor!
Să îi fi spus bunicii mele
Că soarele ascuns în nor,
Sau câmpul cel cu floricele,
Există fără Creator?!
Așa erau bătrânii noștri,
Crezând în Domnul Dumnezeu;
Strămoșii au crezut, bunicii,
Și mama mea credea, și eu.
Dar intelectualii lumii,
Cu diplome la școli de soi,
Mai caută și-acum dovada
Că ei se trag din maimuțoi!
Ei scurmă harnici prin țărână
Și caută bucăți de os
Prin care vor să demonstreze
Că… nu suntem ai lui Hristos!
Aceasta este marea luptă,
Vrăjmașul vrea prin rațiuni
Să ne lipsească de credința
Ce-o moștenim de la străbuni.
Să nu-i lăsați să vă golească
De harul ce-l aveți în voi;
Rugați-vă să se-nmulțească,
Iar Duhul va veni șuvoi,
Căci Tatăl nostru ne iubește
Și nu ne lasă lui satan.
Cu harul Său ne ocrotește,
Vrăjmașii se trudesc în van!
Pe cei ce pierd credința dreaptă
Și-‘ncep să-și râdă de strămoși,
O grea robie îi așteaptă,
Căci demonii nu sunt miloși!
Urcați, urcați în Arca Sfântă,
În casa Domnului Hristos!
Biserica pe val plutește,
În timp ce lumea merge-n jos!”
Preot Sorin Croitoru
Sursa:
„Ca fiinţă creativă şi distructivă, dacă omul ar avea deplina înţelegere a Adevărului Absolut, după un timp i-ar perturba perfecţiunea pentru a reinventa absolutul propriilor sale iluzii.
Resursele insatisfacţiilor omeneşti sunt nelimitate, iar noi i-am spus progres impactului insatisfacţiilor cu voinţa.
Ultima formă de ignoranţă în care mă simt dezvinovăţit este de a nu-i înţelege civilizaţiei evoluţia spre progres atâta vreme cât pătrunderea în tainele fenomenelor şi ale materiei este direct proporţională cu regresul fiinţei umane.”
Ion Ţugui – Sufletul între teroare şi sublim
Sursă foto:
”Înțelepciunea vieții e simplă:
fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine ca înainte.” Nicolae Iorga
Biografie:
”Trimiseră după doctor ca să-i lase sânge, dar își dădură seama că procurorul nu mai era decât un trup fără suflet. Așa că abia atunci află lumea, cu durere, că decedatul avusese chiar și suflet, deși – din modestie – el nu lăsase niciodată să se vadă acest lucru. Și totuși, faptul morții este în aceeași măsură de îngrozitor, atât pentru omul de rând, cât și pentru unul mare: cel care, până de curând, umblase, se mișcase, jucase whist, iscălise hârtii și fusese văzut atât de des printre slujbași, cu sprâncenele-i stufoase, și cu ochiul lui care clipea mereu, sta acum lungit pe masă și ochiul stâng nu-i mai clipea. Doar o sprânceană rămăsese ridicată, a întrebare. Dumnezeu știe ce întreba mortul: de ce a murit sau de ce mai trăise?
Este absolut nelogic! Este de necrezut! Nu-i cu putință ca niște slujbași să se sperie singuri, să scornească atâtea absurdități, să se îndepărteze de realitatea de care chiar și un copilaș și-ar da seama! Așa vor gândi mulți cititori, dojenindu-l pe autor pentru neverosimil, sau își vor spune că bieții slujbași au fost niște proști. Omul împarte cu dărnicie cuvântul ”prost” și e gata să-și cinstească aproapele de douăzeci de ori pe zi cu el. E de ajuns ca din zece părți una singură să fie proastă, pentru ca – în pofida celor nouă părți bune – tu să treci drept prost.”
Fragment din ”Suflete moarte”, opera lui Nikolai Vasilievici Gogol, dramaturg, romancier și scriitor rus.
Date despre autor:
Tudor Mușatescu (n. 22 februarie 1903, Câmpulung-Muscel – d. 4 noiembrie 1970, Bucureşti) a fost un poet, prozator, dramaturg și umorist român.
A absolvit facultatea de litere și filozofie și facultatea de drept. Provenind din familia unui avocat, “contaminat” de înclinațiile artistice ale mamei sale, Tudor Mușatescu este cuprins de patima scrisului încă din anii de școală.
Scrie epigrame, compune de unul singur o revistă scrisă de mână, “Ghiocelul”, cu versuri, schițe și chiar cu o piesă de teatru, intitulată “Ardealul”. A scris schițe, romane, piese de teatru dar succesul i-a fost adus de teatru.
La maturitate, atât ca vârstă, cât și ca formație artistică, Tudor Mușatescu se dedică trup și suflet teatrului, în calitate de dramaturg, traducător, director de scenă, de conducător și proprietar de teatru. Criticii l-au considerat un fidel continuator, în perioada interbelică, al comediei caragialene de moravuri, prin tipologie, situații și dialoguri spirituale. Debutul scenic l-a avut la Paris, în 1923, în piesa Focurile de pe comori.
Piesele de teatru ale lui Mușatescu, cu deosebire comediile “Titanic-Vals”, “…escu” și melodrama “Visul unei nopți de iarnă”, au avut succes și în străinătate.
Multe dintre ele au fost traduse în limbile franceză, engleză, germană, italiană, greacă, poloneză, cehă etc.
Opera:
Teatru
Focurile de pe comori (1923)
Panțarola (1928)
Sosesc deseară (1931)
Titanic-Vals (1932)
…escu (1933)
Visul unei nopți de iarnă (1937)
Țara fericirii (1946)
Al optulea păcat (1946)
Madona (1947)
Profesorul de franceză (1948)
Geamandura (1950)
Trenurile mele
Scenete umoristice
Titanic vals(1974)
Romane
Mica publicitate (1935)
Schițe umoristice
Nudul lui Gogu (1928)
Ale vieții valuri (1932)
Aforisme
Fiecare cu părerea lui (1970)
Versuri
Vitrinele toamnei (1926)
și cinci volume de Scrieri (1969) – postum 1978.
Surse biografice:
http://bit.ly/2aFCGCN (+ sursă foto)
Corul către Deianira, care nu avea nici o veste de la soţul ei (Heracles) plecat departe de casă de mai mult de un an:
Ascultă: nu-ţi pierde tu dulcea nădejde,
Căci fiul lui Cronos, prea marele rege,
Mai marele lumii, el nu-i dăruit-a
Pe oameni cu-o viaţă lipsită de-amaruri;
Căci fieştecăruia scrisă-i odată
Răstriştea şi iar, altă dată, huzurul,
Aşa cum pe bolta cercească se-nturnă
Întruna şi stele Ursei cea mare.
Nimic nu-i statornic: nici noaptea-nstelată,
Nici soarta haină şi nici bogăţia.
S-abate din nou sărăcia… şi iarăşi…
Vremelnice-s toate pe lume… Regină,
Nu-ţi pierde nădejdea! Ascultă-mi povaţa,
Şi-n greaua răstrişte, în fiece clipă,
Aceste-adevăruri păstrează-le-n suflet,
Păstrează-ţi nădejdea! Căci cine vreodată
Văzut-a pe Zeus uitându-şi copiii?
Deianira:
Ţi s-o fi spus de ce mă zbucium eu atât;
De asta-ai venit – socot. O, fie-ţi dat
Nicicând să-nduri ce-ndură sufletu-mi! Căci azi
Tu încă n-o poţi şti; în tinereţe-aşa-i!
Căci tinereţea are raiul ei: nu-l bat
Furtunile, nici ploile, nici arşiţa;
Ea zburdă-n bucurii şi-şi toarce firu-aşa
Pân’ce fecioarei i s-a spus femeie. Ah!
Abia atunci, ştiind ce-s nopţile de griji
Şi frământări, va tremura şi pentru soţ,
Şi pentru-odraslele-i. Şi când îşi va vedea,
Ea însăşi, soarta ei, va înţelege-atunci
Tot chinul meu… Ce suferinţe-am îndurat!
Fragment cules din Trahinienele, opera lui Sofocle, poet grec născut în anul 496 î. Hr. El a pus bazele tragediei clasice greceşti împreună cu Eschil şi Euripide. Fragmentul a fost preluat dintr-o ediţie a bibliotecii pentru toţi, apărută în anul 1965 sub tiparul Combinatului Poligrafic “Casa Scânteii” – Bucureşti. Redactor: Ion Acsan, Tehnoredactor: Ion Tudor.
Sursă foto:
Ralph Waldo Emerson (1803 – 1882) s-a aflat la cârma mişcării transcendentaliste din secolul al nouăsprezecelea. În anul 1836, poetul şi eseistul american a pus bazele şcolii transcendentaliste, caracterizată printr-un misticism panteist, care critică de pe poziții romantice capitalismul, propunând rezolvarea problemelor sociale prin autoperfecționarea morală.
*panteism – Concepție filozofică monistă care identifică pe Dumnezeu cu întreaga natură.
Citat extras din piesa “Problema e una”, versuri Adrian Păunescu, muzică Vali Sterian, disc “Antirăzboinică”, anul 1979.
Sursă foto:
laizvor.com 