”Trimiseră după doctor ca să-i lase sânge, dar își dădură seama că procurorul nu mai era decât un trup fără suflet. Așa că abia atunci află lumea, cu durere, că decedatul avusese chiar și suflet, deși – din modestie – el nu lăsase niciodată să se vadă acest lucru. Și totuși, faptul morții este în aceeași măsură de îngrozitor, atât pentru omul de rând, cât și pentru unul mare: cel care, până de curând, umblase, se mișcase, jucase whist, iscălise hârtii și fusese văzut atât de des printre slujbași, cu sprâncenele-i stufoase, și cu ochiul lui care clipea mereu, sta acum lungit pe masă și ochiul stâng nu-i mai clipea. Doar o sprânceană rămăsese ridicată, a întrebare. Dumnezeu știe ce întreba mortul: de ce a murit sau de ce mai trăise?
Este absolut nelogic! Este de necrezut! Nu-i cu putință ca niște slujbași să se sperie singuri, să scornească atâtea absurdități, să se îndepărteze de realitatea de care chiar și un copilaș și-ar da seama! Așa vor gândi mulți cititori, dojenindu-l pe autor pentru neverosimil, sau își vor spune că bieții slujbași au fost niște proști. Omul împarte cu dărnicie cuvântul ”prost” și e gata să-și cinstească aproapele de douăzeci de ori pe zi cu el. E de ajuns ca din zece părți una singură să fie proastă, pentru ca – în pofida celor nouă părți bune – tu să treci drept prost.”
Fragment din ”Suflete moarte”, opera lui Nikolai Vasilievici Gogol, dramaturg, romancier și scriitor rus.
Date despre autor:
laizvor.com 