Sindromul Pupi

Totul începe cu o pereche de ochelari cu ramă groasă, un deget care atinge des fruntea în semn contemplativ sau o mână așezată sub bărbie în mod filozofic și o postură care trădează preocupări complexe. Apoi vine vremea adunărilor de creieri în jurul unei foi care s-a lăsat umplută de niște informații doar ca să nu fie nevoită să asiste la o stoarcere de neuroni de-a dreptul barbară. Auzise sărmana coală că la aceste adunări logica și priceperea se bat cap în cap cu snobismul și fanfaronada până când ies scântei. De-acolo bunul simț iese mereu învins. Perechile de ochi din jurul singurului muncitor care mânuiește târnăcopul s-au mutat în fața laptopului. Unul strigă ce taste să apese, altul îl zorește, doi-trei confundă productivitatea cu dezbaterile și se contrazic pe marginea unei teme profunde: care dintre țări are cei mai mulți țânțari. Ca orice om ale cărui pasiuni sunt vacanțele și pozele din ele, un ins apare de după o cladă de păreri și începe să cântărească diferențele culturale dintre popoare în mirodenii și deserturi.

Dacă te trezești că găsești repede complimente și rar soluții, fă-ți un control.

Țața Palavra

Undeva, într-un ținut în care nu se întâlneau consoană cu vocală, trăia Țața Palavra. Să nu vă închipuiți că acel teritoriu era pustiu, nicidecum. Era doar țara unde vorbele nu valorau nimic, deci nu auzeai decât rareori câte-un oftat, și-acela destul de discret, că era semn de pagubă. Aici, deși mai mult se făcea decât se vorbea, tot nu era liniște și pace, căci unii făceau de drag, alții de ochii lumii, alții de nevoie, unii în silă, alții cu pricepere. Evident, existau și dintre cei care se făceau că fac. Țața Palavra locuia la capăt de țară, într-o pădure. Ajunsese aici dintr-o dorință nestăvilită de a umple liniștea cu flecărelile ei neîncetate. Credea că va fi un paradis, că în acest loc va fi destulă atenție pentru nimicurile pe care ținea să le exprime. Sosită în mare grabă, constată că fiecare vorbă pe care o scotea o îndepărta cu câte un pas de interlocutor. Firește că nu a reușit să-și înfrâneze trăncăneala o clipă și așa ajunse la capăt de tărâm, unde nimeni nu calcă vreodată. Din când în când tresare la un foșnet de frunză și dă fuga la poartă, apoi se întoarce în curte bodogănind.