Undeva, într-un ținut în care nu se întâlneau consoană cu vocală, trăia Țața Palavra. Să nu vă închipuiți că acel teritoriu era pustiu, nicidecum. Era doar țara unde vorbele nu valorau nimic, deci nu auzeai decât rareori câte-un oftat, și-acela destul de discret, că era semn de pagubă. Aici, deși mai mult se făcea decât se vorbea, tot nu era liniște și pace, căci unii făceau de drag, alții de ochii lumii, alții de nevoie, unii în silă, alții cu pricepere. Evident, existau și dintre cei care se făceau că fac. Țața Palavra locuia la capăt de țară, într-o pădure. Ajunsese aici dintr-o dorință nestăvilită de a umple liniștea cu flecărelile ei neîncetate. Credea că va fi un paradis, că în acest loc va fi destulă atenție pentru nimicurile pe care ținea să le exprime. Sosită în mare grabă, constată că fiecare vorbă pe care o scotea o îndepărta cu câte un pas de interlocutor. Firește că nu a reușit să-și înfrâneze trăncăneala o clipă și așa ajunse la capăt de tărâm, unde nimeni nu calcă vreodată. Din când în când tresare la un foșnet de frunză și dă fuga la poartă, apoi se întoarce în curte bodogănind.