Lupta începuse. Mișcări calculate lăsau în urmă deznodăminte brutale. Nu exista decât prima linie. Un pas înainte însemna atac. Și nimeni nu cruța pe nimeni.
Era genul de confruntare care se ducea în tăcere. Primise lovitură după lovitură, dar înainta aproape orbește. Printre umbre și năvăliri tăioase, zărea o cale.
Știa ce făcea, nu renunța chiar dacă victoria era imposibilă. Alerga încolo și încoace, se frământa, căuta să ajungă la regina lui. Era doar un nebun care voia să dea mat sorții.
S-au așezat pe o colină, la amurg. Iarba moale parcă era leagănul verde pe care se balansa ușor bucuria că erau împreună. Ea își așezase capul pe umărul lui și priveau amândoi în zare. Se cufundau în asfințit de parcă se uitau unul în ochii altuia.
Tăceau pentru că acum cuvintele erau de prisos. Dacă ai fi spus că bătăile inimilor se completau una pe alta n-ai fi exagerat cu nimic. Știau foarte bine că acest început frumos nu chezășuia un viitor la fel. Dar asta nu-i impiedica să se arunce în adâncimea generoasă a clipei de față. Cădeau în fericirea momentului și nu se puteau opri.
Curând se întunecă. Stelele parcă erau sclipiri din ochii lor. Au umplut și cealaltă jumătate de lună cu îmbrățișarea lor. Și-au dat seama că nici nu auziseră greierii. Au zâmbit. El și-a petrecut gingaș vârful degetului mare peste pleoapa ei și a coborât la fel de lin pe obraz. S-a oprit abia când a atins vârful bărbiei. I-a sărutat buzele blând și, pentru câteva secunde, timpul pur și simplu nu a existat.
Neica Nu Se Poate și tanti De Ce Eu sunt angajați de vază. Ei lucrează de zor la munca altora: o cântăresc, o măsoară și apoi o așază în sertar. Pare simplu, dar e o treabă cu mare răspundere.
În tinerețe, tanti De Ce Eu a urmat cursurile Universității de Stat. A obținut primul post imediat după finalizarea cursurilor, ca statuie pentru un domn care rămăsese tablou.
Ea nu era ca toți învățații, s-a obișnuit repede cu ideea că știe de toate și s-a specializat în pricepere. Așadar, nu s-a născut atotștiutoare, ci a devenit peste noapte, umblând cu dedesubturi.
Într-o zi, tanti De Ce Eu s-a angajat la o firmă care producea bătăi de cap. Firma era renumită pentru calitatea produselor ei. Acolo l-a întâlnit pe neica Nu Se Poate, un tânăr de perspectivă îngustă.
Nu Se Poate și-a câștigat pe merit apelativul de neică, se tot gândește la pensie din prima zi de muncă. Bine, el e și înțelept cu normă redusă, zice că treaba n-are cum să meargă strună decât dacă ești vioară sau contrabas.
Neica Nu Se Poate a urmat școala de la distanță, fiindcă deseori i se spunea că e pe-aproape să-nțeleagă cum stau lucrurile. Când a văzut-o pe tanti De Ce Eu, a fost dragoste profesională la prima ședere.
Până nu demult, neica Nu Se Poate era un simplu ștampilograf, punea etichete ca să pară că are lipici. Dar într-o zi ceva s-a schimbat.
În profesia ei de priceput, tanti De Ce Eu avea ochi pentru ce e bun și ce nu. De aceea, încă din prima zi i s-au încredințat cele două sertare gigant, unul pentru cele bune, celălalt pentru cele rele.
La un moment dat, sertarul cu cele rele s-a umplut. Tanti De Ce Eu se afla acum în impas. Atâtea lucruri rele nu puteau fi încă depozitate. Dar tanti De Ce Eu nu se putea ocupa cu asemenea chestiuni minore, așa că a început să tune și să fulgere.
Speriați, colegii ei l-au scos la înaintare pe neica Nu Se Poate. El e a conchis că e imposibil să mai încapă ceva în sertarul cu pricina, iar tanti De Ce Eu a avut o revelație: și-a amintit că e atotștiutoare și a decis că lucrurile respective sunt de fapt bune.
Apoi le-a așezat frumușel în sertarul corespunzător și l-a închis triumfătoare. Și, pentru că se cuvenea o recompensă pentru constatarea lui salvatoare, l-a făcut pe neica Nu Se Poate adjunctul ei.
Dacă ai fi o ploaie de toamnă cu picături mici și sfioase, aș deschide brațele cât cerul, să nu pierd nici măcar una, convins că fiecare e o bucată din frumusețea ta.
Așa îi scria pe o foaie de gând, sperând că vântul va lua scrisoarea în zborul său. Era sigur că va ști unde să o lase, că n-are nevoie de adresă. Doar ea putea să fie surâsul unui vis.
Vântul a luat scrisoarea și a purtat-o peste mări și țări. Frânturi din frumusețile lumii s-au așezat suav pe rând, ca niște litere rotunjite de pulsul inimii. Abia acum scrisoarea era terminată.
A ajuns la geamul ei. A intrat ușor prin fereastra întredeschisă, să n-o trezească. A sărutat-o ușor pe frunte și a lăsat scrisoarea de la el pe pernă. Sclipiri de stele se jucau prin genele ei.
Se dezgolesc copacii-ncetișor,
Se-agață viața de câte-o secundă,
Frunzele cad răpuse-ntr-un decor sonor,
Își dau ultimul suflu, dar cine să-l audă?
Lumea-i cu ale ei de când se știe,
Nu vede altceva decât himere,
De un’ să afle ea că e o tragedie
Că frunzele nu au la ce să spere?
Dar nu e toamna cea ce seamănă tristețe
Peste un veac întunecat și-n zori de zi,
E numai nepăsarea care îmbracă multe fețe
Și murdărește cu dispreț recunoștința de a fi.
