Lumina dimineţii se arată la fel de frumoasă şi azi. Furn şi Ica au plecat ca de obicei împreună după grăunţe. După o lungă drumeţie, se aşezară la poalele unei ciuperci ca să pună ordine în cele ce aveau să le care înapoi în muşuroi. Furn duse mâna la tâmplă şi exclamă: pe toate sevele din lume, iată cum arată iubirea! Ica se dădu mai aproape. Podul conştiinţei, asta e mai degrabă, se avântă să constate ea cu entuziasm. Numai el ne poate lega unii de alţii prin libertatea alegerii. Aşa aflăm ce-nseamnă să alegi cu inima, continuă ea. Şi tot la inimă ajungi, interveni Furn bucuros, ca şi când i s-ar fi dat dreptate. Conştiinţa e un ecou al inimilor, e sufletul care vorbeşte în gând. De aceea despre inimă se vorbeşte la plural, ea e singura cu două bătăi într-una singură. Una pentru a trăi şi alta pentru a oferi tuturor dreptul la viaţă. Apoi Furn tăcu, s-a văzut prins în vraja vorbelor şi s-a oprit să admire. Doar adierea vântului mai suflă o vorbă. Cei doi au rămas muţi clipe întregi, priveau spre nemărginita înlănţuire de sensuri din faţa lor. Au ţinut să nu mai spună nimic, admirau. Au mers în linişte tot drumul spre casă, infinitul le întinsese o mână şi ei o tratau cu respect.

Să spunem drept, copacul n-are crengi. Cu umbra lui a-mbrăţişat pământul. El de o viaţă îşi ţine legământul. Şi ne păstrează roadele întregi.

Căutăm să aflăm sursa foto (să o felicităm şi să-i cerem voie s-o folosim cu specificaţiile de rigoare).