Pune un zid între tine şi temeri, apoi fă bine şi spune-le să stea la locul lor. După aceea va trebui să mergi până la locul de unde ai luat zidul şi să construieşti altul în locul lui. Dacă tavanul nu a băgat de seamă că lipseşte, nu te baza că se poate ţine de glume, că poate cazi în plasa spontaneităţii cu puţin timp înaintea lui şi vă întâlniţi la mijloc; adică tu să te-nvecinezi cu podeaua şi tavanul să-ţi calce pe urme. E-adevărat că mâna care te mângăie pe creștet ar putea și să te ia la palme, dar nu degeaba e tavanul baza acoperișului. N-o să vină peste tine decât dacă-l vei chema vreodată atât de aproape. El o să ajungă-ntr-un suflet, neștiind că te va strivi cu înflăcărarea lui, căci nimeni nu i-a cerut o îmbrățișare. Și totuși el asta face de-a lungul întregii lui existențe, ocrotește cu brațele deschise. Nu-mi spune că n-ai văzut cum se întinde în jurul a tot ceea ce tu ai vrea să păstrezi cu drag. Nu e ciudat că nu i-ai mulțumit niciodată pentru că te face să simți că ai un loc al tău? Da, e vorba de unul fizic, dar în spatele peretelui care-ți împrejmuiește casa ești pur și simplu cum nimeni altcineva nu te poate vedea. Și n-am spus că ai fi fățarnic în lume, doar că aici nici o privire nu pătrunde, deci ești ferit de presupuneri și concluzii. Zidul are suflu, îți știe necazurile și bucuriile, dar, cel mai important, a fost martorul atâtor vise. Când vântul turbează în fața nedreptății, el te ține afară din calea lui, dar socoate că e bine să-l auzi dinăuntru cum vuiește, căci glasul lui e furie și jale; să iei aminte când e vânt năprasnic, atunci nu mai e vreme să cântărești adevăruri în cugete și maxime, e prea târziu pentru a se alege pleava de sămânță, atunci se cutremură pământul de nemernicie. În acele clipe el ține piept rafalelor și se înalță cu blândețe deasupra florii care a crescut la adăpostul marginii lui. A oprit el și gloanțe, nu l-au dărămat nici obuze. Însă pe vânt îl respectă, știe că suflarea lui e necesară și i se opune cu un soi de rușine timidă. Doar brațele lungi ale iederei se mișcă necontenit, legănându-se ca într-un fel de plecăciune. Ascultă, e cântecul zbuciumării firii – e prea gol pretutindeni. Și totuși iată-l, e ca o făptură de piatră prăvălită la pământ, ghemuită, acoperindu-și puii cu întregul corp. Acesta este zidul care a învățat de la stânci cum să domolească mânia, toate valurile spumegânde s-au măcinat izbindu-se de statornicia lor. Vedeau ele neclintirea stâncilor dinapoia lor? Da, desigur că știau că se vor frânge, dar furia strigă mereu ”înainte!”. Iedera mai are pe ici pe colo câte-o mică frunză rămasă, iar vântul nu i le-a smuls. Dacă te dai doi pași înapoi, vezi cum brațul cel mai lung se ridică până spre colțul de sus al zidului. Ea și-a pus mâna pe după umărul lui, e dansul ale cărui mișcări le poți vedea numai cu ochii închiși. Uneori e vals, alteori tango.

Sursă foto:

http://bit.ly/2frlAwd