Păcat, sunt un aruncător de pietre – mai bine le-mbrățișam. Câte aș fi putut construi cu toate câte le-am azvâlit către voi! Aș vrea să le lansez pe apă, căci până să se scufunde, ar găsi câteva puncte comune cu ea, apoi i s-ar dărui complet. Mi-e dor să le trimit pe apă. Nu, pietrele nu cad în apă, ele coboară lin; ea le mângâie pe creștet, ele îi admiră sufletul pe măsură ce pătrund în adâncuri. Acolo, jos e inima ei, a plâns atâtea lacrimi încât s-a acoperit definitiv, dar bate la fel de tare ca-n prima clipă. Vibrațiile ei au săpat pământul și au făcut loc altor lacrimi. E minunat să suferi frumos. Nu știu dacă plânge la fel de mult și de bucurie, dar am simțit zâmbetul ei în tremurul mâinii ce strângea cu încrâncenare piatra în pumn. Atunci am înțeles că sudoarea e lacrima muncii, și nu se cuvine să nădușim din furie. Am vrut să las piatra jos, dar m-am mulțumit cu faptul că n-am aruncat-o. N-am mai ținut-o la fel de strâns, dar am luat-o cu mine în continuare. După câțiva pași pe mai multe poteci, m-am bucurat că o aveam în continuare în palmă, văzusem atâtea pietre ce puteau fi ridicate. Firește că întâlnisem destule și încleștarea sporise, însă am avut inspirația s-o port cu mine peste tot; nici n-am adunat alte pietre, nici pe ea n-am aruncat-o. Deseori am strâns-o tare de tot, iar julitura s-a transformat în rană. De fiecare dată când brațul se ridica, piatra se înfigea și mai strașnic în carne. Vântul ridica praful potecilor și îmi intra în palmă ca o suflare tămăduitoare și rece. Fără să ne aducă el norii de ploaie și fără să poarte semințele pe aripile sale, nu am fi fost nici măcar locuitorii unei planete sterpe. Da, vântul poartă viața pe aripi. Am mers înainte chiar dacă praful îmi încețoșa vederea. Creste de munți se iveau într-o nălucire ce putea trece lesne drept o priveliște cât se poate de reală. Cu cât mă apropiam de ele, crestele se micșorau și se depărtau, parcă fugeau din calea ochilor mei. În goana aceasta spre înălțimi închipuite, pașii mei striveau zeci de petale. Nu am știut până ce am auzit un plâns ca un cântec duios. Venea pe scoarța pământului, cățărându-se parcă pe aripile unui fluture. Nu-l puteam vedea, dar bătaia aripilor lui era atât de vie încât o simțeam în obraz. Puteam să învinuiesc praful din ochii mei pentru fapta mea nesăbuită, dar plânsul acela ca un sunet de harpă se ridica blând la urechile mele, plutind ca un parfum de flori proaspăt culese, și gândul a tăcut iar inima a vorbit. O lacrimă alunecă suav pe brațul meu, am deschis pumnul – piatra dispăruse, palma era curată. În sfârșit se rupsese din mine o bucată pe care o puteam dărui. Aflasem că sunt o fărâmă dintr-o mare stâncă, aruncasem cu bucați de sine spre cei asemeni mie. Ce neghiobie, uitasem de tot, fără să știu că rănile sufletului meu erau toate pietrele pe care le aruncasem.

Sursă foto:

http://bit.ly/1ucVZbh

11 Jun 2010 — Downpatrick Head on the Atlantic Ocean to Ireland — Image by © Michel Gunther/Photononstop/Corbis