Adevărul nu pleacă nicăieri când închizi ochii, și nici visele nu încep să se țeasă din pricina asta. Lumina sufletească se zărește și pe întuneric, la fel cum, sub multe lămpi aprinse, zac în beznă atâtea capete considerate luminate. Dacă mintea ți-e mai deschisă decât brațele, atunci cuvintele mari îți sunt mai la îndemână decât faptele. Caută să îndrăgești lipsa, ea întregește ființa. Nu zăbreaua întemnițează libertatea, ci reducerea ei la o perspectivă individuală. Zarea nu ar putea să existe dintr-un singur punct de vedere, așa cum o singură potecă nu te poate duce peste tot. Eu nu știu cum e să fii tu, dar îți pot spune de ce, în mica mea așezare, e loc pentru oricine. Pentru că mica mea câmpie nu poate trăi fără întregul care o conține.
Month: August 2016
Cu totul și cu totul noi înșine
N-am văzut niciodată cum zboară visele, dar am simțit cum respiră un zâmbet. N-am auzit când a intrat pe ușă dorul, însă am ascultat povețele inimii pentru minte. Am recunoscut veșnicia în chipul zorilor de zi și am sperat că voi căpăta blândețea cu care se așterne roua. L-am transformat pe ”tu” în ”eu” și toate nepăsările au fugit din mine. Nici n-am apucat să le spun că n-o să le simt lipsa și nici că e prima lipsă care mă umple de bucurie. Privesc spre sublim și-mi dau seama că cei care plutesc n-au nevoie să știe asta, e de ajuns că o fac. Norii nu se-ntreabă cine sunt sau de unde vin, fiindcă se vede că sunt acolo unde trebuie și că se îndreaptă pe calea cea bună spre împlinirea rostului lor. Dar iată că sunt și stele care strălucesc numai în inima noastră. Au pornit spre nemărginirea văzduhului și nu se vor opri prea curând. Zburdă precum secundele conștiente că fac parte din eternitate, așa încât n-au vreme de pierdut. S-au desprins într-o clipă și au plecat pentru o veșnicie. Însă desprinderea lor nu înseamnă că s-au depărtat de semeni, ci doar că s-au apropiat de toate câte există.
Sursă foto:
Mulțumim tare mult doamnei Pană Gabriela pentru fotografie.
Marele pleosc-trosc-fâș-bum-poc
Gândăcelul verde
Prezentul are rădăcini în trecut
”Înțelepciunea vieții e simplă:
fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine ca înainte.” Nicolae Iorga
Biografie:
Curată revenire
Şi ploaia nu-ncetează să cadă, arătându-ne cât de înălţătoare poate fi o coborâre. Iată că nu se opreşte, că prea au năpădit secăturile pământul. A venit sfânta ploaie, că ne-am cam neghiobit de când nu-ngenuchem în faţa fraţilor copaci.
Brave făpturi cu braţele mereu deschise,
cu pieptul scos spre-a preamări frumosul cel lăuntric,
cu creste falnice de-nţelepciuni necontrazise,
mereu vă vine vremea să sfidaţi amarul critic.
V-au pus beton la rădăcini,
dar ce să ştie-acei nechibzuiţi şăgalnici,
ei căutau aproapele doar prin vecini,
halal învăţături de oameni jalnici.
Lăsaţi-i dar în pace,
ei n-au habar că simţul bun crapă asfaltul neguros,
sunt nişte foşti copii pierduţi în sufletele lor opace,
n-au învăţat că zâmbetul senin se naşte sub un cer noros.
Sursă foto:
Natura iese în oraș
De ce nu e această plantă mai mică decât zidul de lângă ea? Pentru că nu e nevoie să se ridice deasupra lui ca să poată vedea dincolo de el. De ce nu sunt stânjenite aceste frunze de peretele din calea lor? Pentru că înălțimea lui nu le umbrește. Și totuși, cum de nu se simt aceste tulpini sufocate de strâmtoarea vetrei lor? Fiindcă au crescut lângă acest zid la fel de libere cum ar fi fost în mijlocul unei câmpii. Și se bucură mult că există, la fel brazii de la munte.
Răsăritul unei poezii albe
Lacrima ce sparge stânci
Păcat, sunt un aruncător de pietre – mai bine le-mbrățișam. Câte aș fi putut construi cu toate câte le-am azvâlit către voi! Aș vrea să le lansez pe apă, căci până să se scufunde, ar găsi câteva puncte comune cu ea, apoi i s-ar dărui complet. Mi-e dor să le trimit pe apă. Nu, pietrele nu cad în apă, ele coboară lin; ea le mângâie pe creștet, ele îi admiră sufletul pe măsură ce pătrund în adâncuri. Acolo, jos e inima ei, a plâns atâtea lacrimi încât s-a acoperit definitiv, dar bate la fel de tare ca-n prima clipă. Vibrațiile ei au săpat pământul și au făcut loc altor lacrimi. E minunat să suferi frumos. Nu știu dacă plânge la fel de mult și de bucurie, dar am simțit zâmbetul ei în tremurul mâinii ce strângea cu încrâncenare piatra în pumn. Atunci am înțeles că sudoarea e lacrima muncii, și nu se cuvine să nădușim din furie. Am vrut să las piatra jos, dar m-am mulțumit cu faptul că n-am aruncat-o. N-am mai ținut-o la fel de strâns, dar am luat-o cu mine în continuare. După câțiva pași pe mai multe poteci, m-am bucurat că o aveam în continuare în palmă, văzusem atâtea pietre ce puteau fi ridicate. Firește că întâlnisem destule și încleștarea sporise, însă am avut inspirația s-o port cu mine peste tot; nici n-am adunat alte pietre, nici pe ea n-am aruncat-o. Deseori am strâns-o tare de tot, iar julitura s-a transformat în rană. De fiecare dată când brațul se ridica, piatra se înfigea și mai strașnic în carne. Vântul ridica praful potecilor și îmi intra în palmă ca o suflare tămăduitoare și rece. Fără să ne aducă el norii de ploaie și fără să poarte semințele pe aripile sale, nu am fi fost nici măcar locuitorii unei planete sterpe. Da, vântul poartă viața pe aripi. Am mers înainte chiar dacă praful îmi încețoșa vederea. Creste de munți se iveau într-o nălucire ce putea trece lesne drept o priveliște cât se poate de reală. Cu cât mă apropiam de ele, crestele se micșorau și se depărtau, parcă fugeau din calea ochilor mei. În goana aceasta spre înălțimi închipuite, pașii mei striveau zeci de petale. Nu am știut până ce am auzit un plâns ca un cântec duios. Venea pe scoarța pământului, cățărându-se parcă pe aripile unui fluture. Nu-l puteam vedea, dar bătaia aripilor lui era atât de vie încât o simțeam în obraz. Puteam să învinuiesc praful din ochii mei pentru fapta mea nesăbuită, dar plânsul acela ca un sunet de harpă se ridica blând la urechile mele, plutind ca un parfum de flori proaspăt culese, și gândul a tăcut iar inima a vorbit. O lacrimă alunecă suav pe brațul meu, am deschis pumnul – piatra dispăruse, palma era curată. În sfârșit se rupsese din mine o bucată pe care o puteam dărui. Aflasem că sunt o fărâmă dintr-o mare stâncă, aruncasem cu bucați de sine spre cei asemeni mie. Ce neghiobie, uitasem de tot, fără să știu că rănile sufletului meu erau toate pietrele pe care le aruncasem.
Sursă foto:
11 Jun 2010 — Downpatrick Head on the Atlantic Ocean to Ireland — Image by © Michel Gunther/Photononstop/Corbis











