Month: July 2016
Regina zilelor petrecute împreună
Între asfalt și beton stătea un firicel de praf, nici unul nu putuse să-l dea la o parte. A venit acolo călare pe vânt, și cât cei doi erau ocupați să hotărască unde se sfârșește unul și unde începe celălalt, el i-a croit ei drumul pe care nu se puteau rătăci niciodată, chiar dacă aveau să meargă la nesfârșit pe el. A așteptat-o sperând și a cunoscut-o cu ochii închiși. Apoi, când a văzut cine i-a umplut îmbrățișarea de fericire, firicelul de praf a căzut pentru totdeauna la picioarele ei. Iar ea, regina nopților cu străluciri de stele, îi luminează zilele pe care el singur a ales să nu le mai vadă niciodată, pentru ca, în acea bună zi, s-o poată întâlni.
Sărut mâna pentru masă
Dumnezeului dătător de viață, cerului din care se plămădesc norii, pământului cel roditor și ploii înviorătoare, adierii mângâietoare, soarelui cel luminos, rouăi scânteietoare și brazdei ocrotitoare, plugului și murgului, brațelor ce-nsămânțează, rugilor ce-ngenunchează, calului și drumului, pietrelor, nisipului, roților ce-nvârt recolte, căruțelor de prin holde, ăstei zi din calendar și maestrului olar, ramului din inima scaunului, mesei cu patru picioare și pauzei de mâncare, orei care mi-a venit în dar, priceputului tâmplar, degetelor delicate ce pun dragostea-n bucate.
Mulțumesc tuturor!
Suflete moarte
”Trimiseră după doctor ca să-i lase sânge, dar își dădură seama că procurorul nu mai era decât un trup fără suflet. Așa că abia atunci află lumea, cu durere, că decedatul avusese chiar și suflet, deși – din modestie – el nu lăsase niciodată să se vadă acest lucru. Și totuși, faptul morții este în aceeași măsură de îngrozitor, atât pentru omul de rând, cât și pentru unul mare: cel care, până de curând, umblase, se mișcase, jucase whist, iscălise hârtii și fusese văzut atât de des printre slujbași, cu sprâncenele-i stufoase, și cu ochiul lui care clipea mereu, sta acum lungit pe masă și ochiul stâng nu-i mai clipea. Doar o sprânceană rămăsese ridicată, a întrebare. Dumnezeu știe ce întreba mortul: de ce a murit sau de ce mai trăise?
Este absolut nelogic! Este de necrezut! Nu-i cu putință ca niște slujbași să se sperie singuri, să scornească atâtea absurdități, să se îndepărteze de realitatea de care chiar și un copilaș și-ar da seama! Așa vor gândi mulți cititori, dojenindu-l pe autor pentru neverosimil, sau își vor spune că bieții slujbași au fost niște proști. Omul împarte cu dărnicie cuvântul ”prost” și e gata să-și cinstească aproapele de douăzeci de ori pe zi cu el. E de ajuns ca din zece părți una singură să fie proastă, pentru ca – în pofida celor nouă părți bune – tu să treci drept prost.”
Fragment din ”Suflete moarte”, opera lui Nikolai Vasilievici Gogol, dramaturg, romancier și scriitor rus.
Date despre autor:
O îmbrățișare cât tot universul
Prea puțin este mai mult decât suficient. Restul până la maximum e pură dăruire. El s-a născut din forța de a fi. Pe unde noi am văzut speranțe risipite, el a găsit o fereastră către infinit. Acolo unde noi poate că n-am fi rămas o clipă, el a ales să trăiască o viață. A știut el că ploaia va face pârâu din crăpături? Nu, dar a ales să-și împlinească rostul cu orice preț. Și iată că a fost răsplătit fiindcă și-a urmat simțirea: are un loc al lui în lumea tuturor.
Plaiul unde vântul cântă la fluier
Spicul știe cel mai bine că liniștea din câmp nu vine din lipsa zgomotului. Crescut printre atâția frați care țin capul sus, el n-are nevoie de urechi ca să asculte cântul păsărilor, căci îl simte. Amurgul și zorii zilei sunt rugăciuni pe care natura le înalță întru slăvirea frumuseții. Fiindcă înainte de creație, Dumnezeu este frumusețe. Aceste rugăciuni nu pot fi rugăminți, ele sunt fapte de recunoștință. Din câmp se vede limpede că picăturile de rouă sunt lacrimi de fericire. Diminețile vin întotdeauna cu vești bune. Odată, când norii cenușii se strânseseră peste împrejurimea locului, spicul a văzut că zbuciumul furtunii e o înlănțuire de simțăminte trăite cu ardoare. Cerul plângea deasupra câmpului și șanțurile din apropiere se umpluseră. După ce ploaia se liniști, apa curgea lin prin toate crăpăturile pământului ca un suspin ce îi vindeca rănile făcute de secetă. Era un semn că suferința e calea către curățenie. Dealurile care străjuiau câmpul îl avuseseră în grijă din moși-strămoși, și formau în jurul lui o horă în care se prinseseră pe vecie. Trecuseră destule zile de vară și spicul era aproape copt. Puține capete țanțoșe mai erau ridicate peste creștetul lanului, cele mai multe priveau sub aplecarea rodului spre pământul din care ieșiseră, ca într-o oglindă în care se reflecta sensul vieții; se întorseseră la origini cu un dar pentru strămoși – însăși împlinirea lor. Reușiseră să-și ducă la bun sfârșit destinul și acum închinau bucuria recoltei tatălui Pământ. Asemenea splendori fac pământul să se rotească pe loc de veselie, ca într-o piruetă atât de gingașă încât i se poate observa doar după briza unei subtilități parfumate. Două mâini aspre frâng spicul și grăunțele care astăzi sunt parte din recoltă se pregătesc să devină semințele unei noi încolțiri. Grâul s-a făcut bine de tot, gândi nea Gheorghe. Și nici n-avea cum să fie altfel, doar e un bob plin cu străluciri de soare, învelit în petale de rouă. Pâinea iese rotundă din țest nu doar ca să se poată aduna cât mai mulți în jurul ei, ci și pentru că e o roată a continuității unei tradiții hrănite cu frumuseți. Baloții de paie au făcut din căruța lui nea Gheorghe o adevărată caleașcă, înnobilând-o cu urmarea unui întreg anotimp de trudă. Țăranul, căruța, calul și câinele lui, iată averea câmpului care însuflețește plaiul nostru românesc cel binecuvântat.
Mulțumim din suflet domnului Jeno Major pentru fotografie.
Sursă foto:
laizvor.com 