Martin se trezise de astă dată dis-de-dimineață, hotărâse ca drumul pe care urma să-l parcurgă în ziua aceea să poarte pecetea pașilor lui. Nimic nu-i mai potrivit decât să lași lucrurile în legea lor. Așadar, mersul pe propriile picioare este singura cale firească de a călători, căci dacă ți-era menit să te miști pe roți, Dumnezeu te făcea bicicletă. Lui Martin îi fu pe plac acest adevăr și vru să-l pună în aplicare. Își puse pelerina de ploaie și ieși pe ușă. La ora aceea îi puteai găsi pe cei mai oropsiți dintre oamenii muncii. Dacă n-ai văzut pe cineva care se uită bine în jur înainte de a se așeza pe unul dintre zecile de scaune libere, ai toate șansele să zărești un astfel de om dacă te pui la drum în creierii nopții. Această sfială nu vine din teamă, ci mai degrabă din bun simț. Închipuiește-ți o sală plină cu scaune goale. Dacă există un om care e în stare să întrebe dacă e cumva vreunul dintre ele rezervat, mai precis cel pe care urmează să se așeze, acela e un om care nu numai că se gândește la aproapele lui, dar ia în considerare dorințele și necesitățile sale. Martin fu surprins mai degrabă de mulțimea de oameni care se afla în drum spre lucru la acea oră a dimineții decât de specificul ei. Nu se aștepta să găsească o aglomerație la ora respectivă, nu și-ar fi imaginat că e o bătălie atât de mare chiar și pe locurile cel mai puțin călduțe din societate. Ar fi tins să creadă că toți se bat pe ora aceea târzie la care se trezesc cei care au obective care nu țin cont de viața altora. Mergea țanțoș ca de obicei, însă ploaia îi intra în ochi. Înclină capul într-o mișcare demnă de o schimbare care trebuia musai făcută. Brusc ochii i se ațintiră spre asfalt, iar ceea ce văzu îi schimbă definitiv modul în care privea lumea. Familii întregi de melci spoite pe asfalt, care mai de care mai mic, fără cochilie și fără apărare în fața pașilor grăbiți. Se aplecă încet spre asfalt, apoi se trase brusc la loc. Nu-i venea să-și creadă ochilor. Râme spintecate, gândaci striviți, trotuarul arăta ca un câmp de luptă. Ploaia se oprise, dar umezeala continua să scoată melci și râme de prin tufișuri. Ieșeau de după borduri ca niște copii care dău navală pe poarta școlii după ultimul sunet al clopoțelului; viteza nu era aceeași, dar bucuria da. Se aplecă din nou lângă o râmă care se zbătea din jumătatea nezdrobită. Lângă ea, o alta zăcea nemișcată, deși era mult mai puțin sfârtecată. O luă pe cea încremenită în palmă, se gândi că poate în pământ ar sta mai bine, indiferent dacă își va mai reveni vreodată sau nu. Lui Martin i se tăiaseră picioarele. Pentru prima dată simțea suferința altei ființe care nu îi semăna la trup. Păși cu grijă, să nu cumva să strivească mulțimea de vietăți din jur. Zări un loc cu pământ mai afânat și se porni într-acolo. Firicelul roșu din mâna lui se clinti ușor, îl simți ca o bătaie firavă de inimă. Scârmă pământul ușor cu degetul și așeză râma în micul șanț pe care îl făcuse. O întinse cu grijă și se bucură că nu săpase mai adânc, ar fi fost trist să o rănească pe alta care stătea liniștită, învelită cu plapuma dătătoare de viață pentru a o salva pe ea. De cum se văzu pe pământ, râma se învioră. Martin o privi câteva clipe și apoi o acoperi cu stratul protector care îi venea ca un pansament. Se întoarse pe trotuar cu gândul să-i ferească pe toți din calea pașilor grăbiți. Micii limacși i se lipeau de vârfurile degetelor, putea lua câte șapte-opt deodată. Găsi un băț subțire și cu el pescuia râmele întinse pe asfalt. Se uita cu mare grijă în jur, erau și melci cu cochilii cât bobul de orez. Ce minunății îi era dat să vadă! Și totul pornise de la o plecare de cap. Orașul începuse deja să se trezească. Zgomotul mașinilor se auzea din ce în ce mai tare, iar trotuarul se umplea de forfota oamenilor care se îndreptau grăbiți spre serviciu. Martin se tot așeza în fața câte unui pâlc de melci și râme, pentru ca oamenii să îl ocolească și astfel să protejeze ființele până când ajungea să le ia din drum. Numărul răniților și decedaților crescuse considerabil de când strada se populase, iar Martin nu mai făcea față situației; nu știa dacă să-i ia din drum mai întâi pe cei răniți sau pe cei nevătămați, începuse deja să cântărească șansele unora sau altora de supraviețuire. Știa prea bine că și dacă s-ar fi lungit pe trotuar în fața lor, tot n-ar fi salvat decât o mică parte din acele viețuitoare, că doar nu-i putea face atenți pe toți care treceau. Pentru o clipă avu un impuls puternic care-l împingea să meargă dinaintea fiecărui om și să-i spună: ”Te implor, ai grijă pe unde calci. Măcar uneori.”. Făcu un pas în față, dar se opri. Orice-ar fi făcut de acum înainte, nu mai putea trece mai departe indiferent. Începu din nou să picure. Valuri de melci și râme ieșeau de după gardul viu, ca într-un fel de urare de bun venit adresată ploii. Martin tresări, făcu un pas înainte cu gândul să-i oprească. Sub picior simți cum o mică pietricică se frânge. Ridică talpa, un pui de melc zăcea strivit de asfalt, și dacă nu s-ar fi aplecat, nici măcar nu l-ar fi observat, atât de mic era. Curând ochii i se umeziră. Se bucurase mai devreme că poate vedea ce minune e frumusețea, că a văzut de aproape trăsăturile fine ale ființelor din jurul lui, niciodată nu le privise atât de atent, iar acum ochii i se înecau în lacrimi. Își dădu seama că nici măcar nu izbutise să apere frumusețea, deci să participe la facerea ei era peste puterile lui. Căzu în genunchi și ridică mâinile spre cer, spunând: ”Doamne, ce mic sunt!”.