Inimă de gheaţă

ghiocel in zapada

Totul în jur părea nemişcat, doar pulsul pământului se simţea vădit din oricare parte a dedesubturilor lui. Nu fusese mai departe de aici, dar cu siguranţă că strămoşii lui se îngrijiseră ca el să nu aibă nici urmă de îndoială cu privire la ceea ce simte. Dacă n-ai plonjat de jos în sus înseamnă că poţi doar să-ţi imaginezi cum s-a petrecut primul său braţ deasupra pământului. Fireşte că nimic nu a fost străpuns, elanul acela specific salturilor, plonjonul de adineauri, a fost numai o formă de a ilustra forţa cu care fusese înzestrat; de altfel, modul în care a pătruns suprafaţa a fost ca o mângâiere, un suflu blând sub aripile unui fulg. Sau mai bine, ca un vals cu o păpădie care nu trebuie să scape nimic, nici o singură floare din coroana-i ca o boltă din stele de puf. Aerul înălţimilor aduce un vânt care binecuvâtează, dar astăzi nimeni nu zboară, azi totul se întâmplă pe pământ. Regina vieţii e-n trup de cristal şi suflă zori de zi peste întuneric. Apa a prins o strălucire demnă de o rază de soare. E toată într-un bob de gheaţă, dar nu s-a oprit nicicând pe loc, ea străbate orizontul prin sclipiri. Ce nestemate s-au strâns la rădăcina lui! Florile i se apleacă încet spre pământ întru recunoştinţă, tulpina arcuindu-i-se suav, cu graţia unei balerine. A răsărit sâmburele veşnic al luminii, luciri de magie îi cântă imnul cerului albastru. Azi cerul a coborât pe pământ, botezul copilului care se va naşte veşnic e-nvăluit în cristale reci ca apa de râu. Iată, o inimă de gheaţă bate o dată pentru ea şi pentru totdeauna întru viaţă.

 

Mulţumim doamnei Livia Minerva Sfetcu pentru inspiraţie şi fotografie.

Fructul nepăsării

fructul nepăsării

Simbolul omenirii zilelor noastre este un măr cu coaja tare: ne străduim să fim mai frumoşi la exterior şi stricăciunea ne macină uşor-uşor interiorul. Acest măr era până nu demult prieten cu vietăţile din jur; le hrănea, le adăpostea înăuntrul lui. Acum mărul nu mai lasă pe nimeni să intre, îi ţine pe toţi la distanţă. Nici un viermişor nu-i mai străbate miezul, acum nu-şi mai împarte viaţa cu nimeni. Acest măr nu poate face cinste pomului din care a crescut. Nimeni nu-l mai găureşte, dar e mai gol ca oricând. Tot ce are mai bun de oferit e închis înăuntrul său. Iată ce se întâmplă cu bunătatea dacă nu e oferită: putrezeşte.

 

Dincolo de ceea ce ţi se pare se află mai mult decât crezi că poate fi

buruieni cu flori

 

Ralph Waldo Emerson (1803 – 1882) s-a aflat la cârma mişcării transcendentaliste din secolul al nouăsprezecelea. În anul 1836, poetul şi eseistul american a pus bazele şcolii transcendentaliste, caracterizată printr-un misticism panteist, care critică de pe poziții romantice capitalismul, propunând rezolvarea problemelor sociale prin autoperfecționarea morală.

*panteism – Concepție filozofică monistă care identifică pe Dumnezeu cu întreaga natură.

Aşa e lumea

asa e lumea

În felul acesta arată creaţia noastră. Construcţia ni se surpă cu fiecare cărămidă pe care o adăugăm; o destrămăm cu încercările noastre de consolidare. O societate a cărui unic model de urcare este ierarhia poate fi doar o treaptă spre o prăbuşire totală. Nici un turn solid nu a fost clădit din presupuneri, o piatră poate fi văzută deasupra alteia doar dacă este într-adevăr acolo – golurile de aer nu pot uni pietrele într-o structură de rezistenţă. O construcţie poate căpăta înălţimi numai prin unitate, iar aceasta este şi rezistenţa ei. Nu are importanţă că o cărămidă se află mai sus şi una mai jos, esenţial este ca fiecare să capete forma potrivită în interiorul întregului. Uneori trebuie să ciobeşti o cărămidă pentru ca ea să fie partea care îi lipsea construcţiei pentru a deveni un întreg. Da, devenirea necesită cioplire. Cărămida cioplită nu se transformă într-una specială, ci ajunge să facă parte din ceva cu totul deosebit. N-am atins înălţimile, dar putem privi dincolo de ruinele construcţiei noastre, să învăţăm din fălnicia bradului: în vârf se află acelaşi lucru ca şi la rădăcină – iubire, dăruire, sacrificiu.

Dragoste de mamă

dragoste de mamă

Atât de aproape de cer şi totuşi prea aproape de oameni. Copilul meu, să ştii că toţi copacii pier în picioare, drepţi şi falnici, precum au trăit. Tulpina noastră e o coloană vertebrală care nu se pleacă niciodată; ea stă dreaptă sau se frânge. Ocrotim cu blândeţe, creştem prin statornicie. Eşti realmente o parte din mine, ai făcut ca trupul meu să capete formă, tu mi-ai fost braţ, eu ţi-am fost trunchi. Vlăstarul care se desprinde din ramură e mai mult decât o nouă crenguţă, el este continuitatea vieţii, desăvârşirea armoniei prin înflorire. Fiecare ramură e un copil care creşte, are şi ea la rându-i copii, este liberă să se întindă oricât, dar nu-şi părăseşte niciodată părintele.

Unii privesc răsăritul, alţii în admiră, dar noi îl trăim de fiecare dată. Nu ne ascundem de vânt, îi acordăm întotdeauna dansul. Îmbrăţişăm ploaia cu braţele deschise. De aceea, cei care călătoresc văd multe, dar nu ajung să cunoască clipa. Ea e mereu alături de ei, dar cei mai mulţi nu-i acordă atenţie câtuşi de puţin chiar şi o viaţă întreagă. Nu-şi fac timp pentru ea, fugind de binecuvântarea ei.

Aici, pe creste, vieţuiesc cei care se ridică în înălţimi fără să privească de sus. Copilul meu, să mergem spre razele de soare, a sosit vremea să călătorim şi noi. Lăsăm în urmă izvorul vieţii noastre, rădăcinile care leagă munţii între ei. Ele sunt venele infinitului.

Suflul rămâne să ni-l cânte printre ramuri vântul, Râul va spune povestea noastră neîncetat, Sublim s-au contopit şi prăbuşirea şi alintul, A răsunat în zare însufleţirea noastră de neseparat.

 

Mulţumim pentru fotografie:

http://on.fb.me/20yaRD4