În felul acesta arată creaţia noastră. Construcţia ni se surpă cu fiecare cărămidă pe care o adăugăm; o destrămăm cu încercările noastre de consolidare. O societate a cărui unic model de urcare este ierarhia poate fi doar o treaptă spre o prăbuşire totală. Nici un turn solid nu a fost clădit din presupuneri, o piatră poate fi văzută deasupra alteia doar dacă este într-adevăr acolo – golurile de aer nu pot uni pietrele într-o structură de rezistenţă. O construcţie poate căpăta înălţimi numai prin unitate, iar aceasta este şi rezistenţa ei. Nu are importanţă că o cărămidă se află mai sus şi una mai jos, esenţial este ca fiecare să capete forma potrivită în interiorul întregului. Uneori trebuie să ciobeşti o cărămidă pentru ca ea să fie partea care îi lipsea construcţiei pentru a deveni un întreg. Da, devenirea necesită cioplire. Cărămida cioplită nu se transformă într-una specială, ci ajunge să facă parte din ceva cu totul deosebit. N-am atins înălţimile, dar putem privi dincolo de ruinele construcţiei noastre, să învăţăm din fălnicia bradului: în vârf se află acelaşi lucru ca şi la rădăcină – iubire, dăruire, sacrificiu.