Conform noii directive europene, toate statele membre au o dată pe an șansa de a diminua datoria externă printr-o metodă minim invazivă. Guvernul României a instituit ieri seară un comitet de elită, într-o ședință extraordinară, pentru a elabora o strategie cât mai bine pusă la punct. Chiar în aceste momente un grup de experți format din statisticieni, olimpici la matematică și înalt gânditori stabilesc care sunt numerele cu cea mai mare probabilitate de a fi câștigătoare. Algoritmul a fost dezvoltat având în vedere viteza cu care este aruncată bila, istoricul profesional al celui care o va arunca, forța de frecare, materialul din care este fabricată suprafața și viteza cu care se va învârti ruleta. Cu scopul de mări șansele de a nominaliza corect numerele, câțiva iluștri astrologi, magicieni și specialiști în numerologie au fost invitați să se alăture grupului de elită.
”În urmă cu câteva clipe, trimisul nostru special ne-a informat că grupul de elită a ajuns la un consens. Așadar, iată care sunt cele 4 numere considerate cu potențial mare de a deveni câștigătoare: 33 și 26 – negru, 7 și 21 – roșu. Acum e rândul poporului să contribuie, buletinele de vot sunt pe cale de a fi tipărite, trăim momente istorice. Frați români, avem ocazia de a ne arăta încă o dată solidaritatea față de inițiative strălucite. Mâine sunteți așteptați la urne pentru a desemna numărul pe care vom miza. Vă rugăm să alegeți cu inima și mintea în același timp. Să câștige cel mai norocos!”.
Dat afară din realitate de propria conștiință, distinsul dirijor se afla acum din nou în fața reflectoarelor. În lumina puternică ce se spărgea în mici delicii acustice, părea ca umbra unei foste încercări de a străluci. În clipa asta era liniște, orchestra pregătea instrumentele, aplauzele fuseseră ca de obicei stârnite și înainte de prestație, chiar și numai pentru bunăvoința de a intra în scenă. Începe repriza de tuse și murmur scurt dintre partituri. Exact, se începe cu o pauză și pentru public, doar urmează să urmărească fiecare arie cu răsuflarea tăiată.
Se dă tonul, instrumentele trimit scrisori de drag învelite-n suspine sonore către timpanele receptive. Poștașul e unda arcuită a unei contopiri melodioase. Adresa nu e niciodată greșită, asta doar dacă destinatarul are fereastra auzului fin deschisă. E drept că pentru a o deschide trebuie să pilești un pic ascultarea, o faci cât un ac de electrofon și descui binișor poarta culoarului care duce către ciocan și nicovală, ai grijă să nu aluneci pe cartilaj sau să te împiedici de conductul auditiv extern și, când ai trecut de timpan, lași ușurel pe scăriță intenția de a capta delicatețea auditivă și te bucuri dacă dorința ta străbate toate cele trei canale semicirculare și dă vestea către cohlee. Dar ai grijă ca nu cumva să coboare răsunătoarea recipisă cu arzătoarea-ți solicitare pe trompa lui Eustachio, că-n loc de lacrimi care curg pe obraji și ajung la inimă sfârșești prin a prezenta erupții de mucoze. Pe scurt, ce frumos e când lași armonia călduroasă a simfoniei să-ți pătrundă sufletul și nu astupi cărarea către el.
Partitura pare inspirată dintr-o operă cunoscută, dar nu aspectul ăsta o face atât de pătrunzătoare. Deodată, contrabasistul atacă o arie complet nouă, în timp ce jumătatea concertului se vădește din cele două grămezi de foi egale, în care sunt așezate partiturile pe stativ. Un trompetist îi ține isonul. După un schimb volatil de priviri, violoniștii continuară partitura. Cu toate că nici linia flautiștilor nu se lăsase înșfăcată de uneltirea celor doi distorsioniști, disonanța se făcea remarcată chiar și pentru cei care nu prindeau din zbor nici aluziile fățișe. Eroare sau lipsă de onoare, iluzie sau servilism? Nici nu mai contează, cert e că în aceste momente pe scenă se află două orchestre, una alcătuită din trompetist și contrabasist și cealaltă formată din ceilalți instrumentiști. Se aude un răcnet de mim. El e vocea întâia într-un cor de opinări virtuale. Corul e pe o singură voce, care este chiar a dirijorului. Chiar dacă nu cântă sau vorbește, el pictează discursul pe filele imaginare de oxigen. De-acolo, cei doi distorsioniști îl transpun în vuietul care se opune partiturii de pe portativ. Cântecul se preface-n furtună, sunetele celor două orchestre se ciocnesc. O, nu, rând pe rând și ceilalți instrumentiști se lasă furați de partitura imaginară a dirijorului și a transpunerii mecanice a celor doi distorsioniști. Deja toți membrii orchestrei o preiau și-o transformă în partitură. E ca și când ai urmări cum făuresc albinele mierea în stup, doar e o manifestare savuroasă pentru simțuri. Actualmente, doar pentru cele ale dirijorului. Publicul iese tot dintr-odată pe ușa sălii, ca și cum ar fi fost evacuat printr-un cordon de aspirator gigant. Prin ușa întredeschisă, un firicel de vânt dă buzna în sală.
În clipa aceea, dirijorul fu spulberat, toată claia de paie fusese risipită de o mică, dar reală adiere. Membrii orchestrei părăsiră alene sala, fredonând fiecare în gând ultima parte a partiturii de pe stativ. În mijlocul lor, trompetistul și contrabasistul își ștergeau de praf partiturile, nedeslușind notele nici când traseră cu ochiul pe cele ale colegilor. Curând sala rămase goală. Pe locul dirijorului a mai rămas numai o dâră de pulbere, că doar paiele se macină ușor, fiind atât de goale pe dinăuntru. Ciudat e că nimeni nu și-a luat răgazul să se întrebe cum de altădată virtuosul dirijor a fost răpus de prima apariție a unei adevărate opoziții în fața propriilor viziuni.
Un grup de cercetători a căror identitate nu poate fi dată publicității a realizat ceva extraordinar, care nu poate fi explicat în cuvinte, iar rezultatul este imposibil de măsurat, având în vedere că o asemenea reușită apare o dată la 3.000 de ani distanță față de un moment asemănător, ales aleatoriu de către distinși experți cu 3 perciuni și școala vieții abstracte absolvită în timpul liber, în pauza dintre o părere exprimată și un fapt atât de clar, încât e la fel din oricare perspectivă ar fi analizat. Ceea ce rămâne o enigmă este cantitatea grosolană de aprecieri fictive de care s-au murdărit la gură cercetătorii.
Trenul plecase de multă vreme, iar în urma lui lăsase toate așteptările. Toate clipele pline de fantezie au rămas în gară, căci drumul, călătoria, sentimentul, toate sunt deseori diferite decât așteptările. Ceea ce putea fi rămâne pe loc, ceea ce este merge înainte. Ce nebunie, să mergi necontenit înainte, ba chiar și grabnic, să nu privești în spate și totuși să te întorci în aceleași locuri, să bați aceeași cale privind numai înainte, ca și când izbăvirea ar veni din această fugă. Încotro ar fi calea cea bună, dacă noi ne-ntrebăm de unde venim și nu ”ceea ce putem să devenim”? Dar au plecat cu toatele, numai că ele se întorc la noi cu ceva nou de fiecare dată. În acest tren sunt numai locuri în picioare, se spune că asta ar fi poziția dreptății. Să stai pe scaun e opusul rugăciunii, și, pe undeva, e și normal, în loc să stai în genunchi, te așezi prea comod ca să-ți pese prea mult. Nici un inculpat nu-și recunoaște vina stând jos, el pledează din picioare. Iată, să stai pe scaun e prea josnic și pentru minciună, cum altfel ar putea să stea ele, dacă nu în picioare, ele, care-s sclipiri de adevăr? De bună seamă că pe această rută nu a existat niciodată controlul, aici e o ordine care vine de undeva mai presus de minte, așa că nimic nu poate fi interpretat sau însușit fără drept. Rugăciunea e pentru iertare și recunoștință, nu pentru dorință. Rugăciunea e oglinda-n care-ți vezi sufletul, și n-ai ce să ceri de vreme ce-l ai în față pe cel care știe să recunoască frumusețile mai bine decât oricine. Deși vagoanele-i sunt nenumărate și locomotiva pusă pe iuțeală, trenul aista nu face zgomot câtuși de puțin. Semnalul lui de alarmă se simte, nu se aude. E un tren mai special, nu întârzie și nu se oprește niciodată, toți pasagerii urcă și coboară din mers. Cu toate astea, nu e niciodată îmbulzează și nici nu există neînțelegeri. Geamurile sunt îndreptate spre apus, în viața fiecărui pasager e loc de atâtea începuturi. Bagajele sunt de fapt intensități. Compartimentele sunt spațioase, nimeni nu umblă cu jumătăți de măsură. Pe holuri nu zăbovește nimeni, nu există nerăbdare sau încurcături. În trenul vieții s-au suit clipele, străbat depărtări și apoi se întorc la noi cu și mai multă profunzime și înțelepciune. Cât despre celelalte trenuri… frunzele știu prea bine, de aceea au și rămas aici: ajungi acolo unde trebuie când îți cauți rostul pe lângă vatră, acolo s-a născut și el, odată cu tine.
Păcat, sunt un aruncător de pietre – mai bine le-mbrățișam. Câte aș fi putut construi cu toate câte le-am azvâlit către voi! Aș vrea să le lansez pe apă, căci până să se scufunde, ar găsi câteva puncte comune cu ea, apoi i s-ar dărui complet. Mi-e dor să le trimit pe apă. Nu, pietrele nu cad în apă, ele coboară lin; ea le mângâie pe creștet, ele îi admiră sufletul pe măsură ce pătrund în adâncuri. Acolo, jos e inima ei, a plâns atâtea lacrimi încât s-a acoperit definitiv, dar bate la fel de tare ca-n prima clipă. Vibrațiile ei au săpat pământul și au făcut loc altor lacrimi. E minunat să suferi frumos. Nu știu dacă plânge la fel de mult și de bucurie, dar am simțit zâmbetul ei în tremurul mâinii ce strângea cu încrâncenare piatra în pumn. Atunci am înțeles că sudoarea e lacrima muncii, și nu se cuvine să nădușim din furie. Am vrut să las piatra jos, dar m-am mulțumit cu faptul că n-am aruncat-o. N-am mai ținut-o la fel de strâns, dar am luat-o cu mine în continuare. După câțiva pași pe mai multe poteci, m-am bucurat că o aveam în continuare în palmă, văzusem atâtea pietre ce puteau fi ridicate. Firește că întâlnisem destule și încleștarea sporise, însă am avut inspirația s-o port cu mine peste tot; nici n-am adunat alte pietre, nici pe ea n-am aruncat-o. Deseori am strâns-o tare de tot, iar julitura s-a transformat în rană. De fiecare dată când brațul se ridica, piatra se înfigea și mai strașnic în carne. Vântul ridica praful potecilor și îmi intra în palmă ca o suflare tămăduitoare și rece. Fără să ne aducă el norii de ploaie și fără să poarte semințele pe aripile sale, nu am fi fost nici măcar locuitorii unei planete sterpe. Da, vântul poartă viața pe aripi. Am mers înainte chiar dacă praful îmi încețoșa vederea. Creste de munți se iveau într-o nălucire ce putea trece lesne drept o priveliște cât se poate de reală. Cu cât mă apropiam de ele, crestele se micșorau și se depărtau, parcă fugeau din calea ochilor mei. În goana aceasta spre înălțimi închipuite, pașii mei striveau zeci de petale. Nu am știut până ce am auzit un plâns ca un cântec duios. Venea pe scoarța pământului, cățărându-se parcă pe aripile unui fluture. Nu-l puteam vedea, dar bătaia aripilor lui era atât de vie încât o simțeam în obraz. Puteam să învinuiesc praful din ochii mei pentru fapta mea nesăbuită, dar plânsul acela ca un sunet de harpă se ridica blând la urechile mele, plutind ca un parfum de flori proaspăt culese, și gândul a tăcut iar inima a vorbit. O lacrimă alunecă suav pe brațul meu, am deschis pumnul – piatra dispăruse, palma era curată. În sfârșit se rupsese din mine o bucată pe care o puteam dărui. Aflasem că sunt o fărâmă dintr-o mare stâncă, aruncasem cu bucați de sine spre cei asemeni mie. Ce neghiobie, uitasem de tot, fără să știu că rănile sufletului meu erau toate pietrele pe care le aruncasem.
Între asfalt și beton stătea un firicel de praf, nici unul nu putuse să-l dea la o parte. A venit acolo călare pe vânt, și cât cei doi erau ocupați să hotărască unde se sfârșește unul și unde începe celălalt, el i-a croit ei drumul pe care nu se puteau rătăci niciodată, chiar dacă aveau să meargă la nesfârșit pe el. A așteptat-o sperând și a cunoscut-o cu ochii închiși. Apoi, când a văzut cine i-a umplut îmbrățișarea de fericire, firicelul de praf a căzut pentru totdeauna la picioarele ei. Iar ea, regina nopților cu străluciri de stele, îi luminează zilele pe care el singur a ales să nu le mai vadă niciodată, pentru ca, în acea bună zi, s-o poată întâlni.
Dumnezeului dătător de viață, cerului din care se plămădesc norii, pământului cel roditor și ploii înviorătoare, adierii mângâietoare, soarelui cel luminos, rouăi scânteietoare și brazdei ocrotitoare, plugului și murgului, brațelor ce-nsămânțează, rugilor ce-ngenunchează, calului și drumului, pietrelor, nisipului, roților ce-nvârt recolte, căruțelor de prin holde, ăstei zi din calendar și maestrului olar, ramului din inima scaunului, mesei cu patru picioare și pauzei de mâncare, orei care mi-a venit în dar, priceputului tâmplar, degetelor delicate ce pun dragostea-n bucate.
În felul acesta arată creaţia noastră. Construcţia ni se surpă cu fiecare cărămidă pe care o adăugăm; o destrămăm cu încercările noastre de consolidare. O societate a cărui unic model de urcare este ierarhia poate fi doar o treaptă spre o prăbuşire totală. Nici un turn solid nu a fost clădit din presupuneri, o piatră poate fi văzută deasupra alteia doar dacă este într-adevăr acolo – golurile de aer nu pot uni pietrele într-o structură de rezistenţă. O construcţie poate căpăta înălţimi numai prin unitate, iar aceasta este şi rezistenţa ei. Nu are importanţă că o cărămidă se află mai sus şi una mai jos, esenţial este ca fiecare să capete forma potrivită în interiorul întregului. Uneori trebuie să ciobeşti o cărămidă pentru ca ea să fie partea care îi lipsea construcţiei pentru a deveni un întreg. Da, devenirea necesită cioplire. Cărămida cioplită nu se transformă într-una specială, ci ajunge să facă parte din ceva cu totul deosebit. N-am atins înălţimile, dar putem privi dincolo de ruinele construcţiei noastre, să învăţăm din fălnicia bradului: în vârf se află acelaşi lucru ca şi la rădăcină – iubire, dăruire, sacrificiu.
Atât de aproape de cer şi totuşi prea aproape de oameni. Copilul meu, să ştii că toţi copacii pier în picioare, drepţi şi falnici, precum au trăit. Tulpina noastră e o coloană vertebrală care nu se pleacă niciodată; ea stă dreaptă sau se frânge. Ocrotim cu blândeţe, creştem prin statornicie. Eşti realmente o parte din mine, ai făcut ca trupul meu să capete formă, tu mi-ai fost braţ, eu ţi-am fost trunchi. Vlăstarul care se desprinde din ramură e mai mult decât o nouă crenguţă, el este continuitatea vieţii, desăvârşirea armoniei prin înflorire. Fiecare ramură e un copil care creşte, are şi ea la rându-i copii, este liberă să se întindă oricât, dar nu-şi părăseşte niciodată părintele.
Unii privesc răsăritul, alţii în admiră, dar noi îl trăim de fiecare dată. Nu ne ascundem de vânt, îi acordăm întotdeauna dansul. Îmbrăţişăm ploaia cu braţele deschise. De aceea, cei care călătoresc văd multe, dar nu ajung să cunoască clipa. Ea e mereu alături de ei, dar cei mai mulţi nu-i acordă atenţie câtuşi de puţin chiar şi o viaţă întreagă. Nu-şi fac timp pentru ea, fugind de binecuvântarea ei.
Aici, pe creste, vieţuiesc cei care se ridică în înălţimi fără să privească de sus. Copilul meu, să mergem spre razele de soare, a sosit vremea să călătorim şi noi. Lăsăm în urmă izvorul vieţii noastre, rădăcinile care leagă munţii între ei. Ele sunt venele infinitului.
Suflul rămâne să ni-l cânte printre ramuri vântul, Râul va spune povestea noastră neîncetat, Sublim s-au contopit şi prăbuşirea şi alintul, A răsunat în zare însufleţirea noastră de neseparat.
Iartă-mă, om drag, dar eu nu pot apărea decât aşa cum sunt. Eu arăt tot ce simt, aşa mă exprim şi numai faptele vorbesc despre mine, n-am nici discurs, nici tonalitate, dar mă fac înţeles întotdeauna. Eu cânt din culori şi pământul mă ascultă de fiecare dată. Sunt liber şi fericit că am ales să fiu ceea ce sunt. Mai întâi ascultă şi apoi vei şti exact ce să spui, înainte de toate mulţumeşte, şi vei găsi o cale de a le fi de folos celor cărora vrei să le fii recunoscător.
– N-am să-ţi pot mulţumi niciodată îndeajuns, dar îmi stă în putinţă să trăiesc pentru curăţenia cu care m-ai înzestrat. Cât de mult poţi însemna, când fără tine n-ar fi putut exista nimic!? Ai născut viaţa cu un zâmbet care a zburat peste tot. Aşa a-ncolţit lumea. Însemni totul pentru noi şi nu te vei alege niciodată cu nimic. Rostul tău e fericirea noastră, iar clipa înfloririi noastre e fericirea ta. Deşi perfecţiunea înseamnă echilibrul total, iubirea nu cunoaşte margini. Da, se poate merge mai departe de împlinire, deplinătate, întregime, desăvârşire. Aşadar se poate ca necuprinsul să fie un întreg, fiindcă-i pătruns cu mintea, dar întinderea unui suflet este o călătorie care nu va cunoaşte în veci sfârşitul, căci calea simţămintelor se construieşte continuu, altfel unirea clipelor ar avea nevoie de o pauză. Eu nu pot să-mi închipui viaţa fără vânt, fără suflarea vieţii, fără apă, sângele ei, fără cer, oglinda ei, fără pământ, punctul ei de sprijin. Tu eşti chipul tuturor minunilor strânse laolaltă. Părul tău e o înlănţuire de câmpii înflorite, inima ta e cea care le impulsionează pe toate celelalte. Albastră ca cerul, înflorită ca o inimă ce îmbrăţişează cu-ale ei petale, verde ca o speranţă vie, profundă ca o simfonie, închegată din părţi mai mici precum armonia: ea e tot ce-am putut creşte mai frumos. Ţi-o dăruiesc ţie, mamă. Mama e una singură, iar tu eşti aceea pentru toţi.
Mulţumim doamnei Janeta Sănduţu pentru fotografie.
Avea toată casa cu el, şi poate că e mai bine că nu o avea în suflet, în fond, întâmplările dau suflu pereţilor. Plase, multe plase şi două genţi pe umăr, se mişca de parcă ar fi dus în spate ani grei de durere sfâşietoare. Mersul legănat nu-i trăda vârsta, oricum ducea cu el mai multe decât putea vedea oricine, cumva din interiorul lui răsărea o umbră care se abătea peste întreaga stradă. Am trecut iute pe lângă el, mă grăbeam să ajung la timp în locul din care nu se ştie când pleci, fiindcă nu tu decizi când e momentul şi nici măcar situaţia nu e cea care hotărăşte. Cu toată viteza care mă smulgea peisajului străjuit de stâlpi, n-am putut să trec fără să privesc în urmă. Dintr-o clipire am văzut că omul nu se clătina de fapt, ci plasele trăgeau de el în direcţii diferite. Omul aruncă o privire într-unul dintre coşurile de gunoi de pe trotuar şi trecu mai departe. Şi eu care mă grăbeam să ajung repede ca să apuc să iau micul dejun, despre a cărui importanţă mi s-a vorbit îndeajuns încât să ajung să i-o ofer fără tăgadă. Golul din stomac mi s-a evaporat, am privit încă o dată înapoi, picioarele mi se mişcau cu repeziciune şi, ciudat, parcă omul acela fugea de mine şi nu eu mă îndepărtam grabnic de el. M-am oprit vreme de câteva secunde, am hotărât că nu m-am depărtat suficient de mult de el ca să mă coste prea mult timp să-ncerc să-i dau o mână de ajutor. Am pornit în goană spre el, pregătind în acelaşi timp o bancnotă de 5 lei, mă gândeam că l-ar scuti pentru scurtă vreme de căutări. De cum m-am apropiat, am observat că avusesem dreptate, era cu puţin mai în vârstă decât mine. Când am ajuns lângă el era deja cu spatele, parcă sufla în mâini, m-am dat după el ca să-i pot vorbi în faţă, atunci i-am observat privirea pierdută, parcă retrăia continuu un şoc de câteva secunde. Părea bolnav sau oricum în afara realităţii, privea în jos, fix. I-am întins totuşi bancnota, strecurând un „poate aveţi nevoie”… n-a schiţat nici un gest. Am crezut că n-a auzit, m-am apropiat şi mai mult de el şi am repetat. Mi-am dat seama că nu era nevoie să zic nimic, era clar că observase ce ţineam în mână chiar şi fără să-şi mişte privirea. De fiecare dată când îl priveam simţeam un gol imens în suflet şi timpul se oprea în loc. Am insistat totuşi: „Sigur nu-i vrei?”, el mi-a răspuns cu cel mai vlăguit şi mai stins „Nu” din câte am auzit. Mi-am dat seama că-l tutuisem deja. Brusc m-am trezit că-l întreb: „Te pot ajuta cu ceva?”, mi-a răspuns la fel, deşi îmi era limpede care era urmarea dinainte să-i pun întrebarea. Ochii lui priveau ţintă în continuare, avea o scârbă sfioasă, un dezgust ruşinos în ei. Îi era jenă de sila lui şi în acelaşi timp nu putea să nu o recunoască, să n-o arate. Am plecat alergând ca şi înainte; următoarele clipe au fost groaznice, mi-am dat seama că nici n-am putut suporta să-i văd durerea, darămite s-o simt mereu cum creşte în mine muşcând fără oprire din sufletul meu. Da, sufletul poate muri, am văzut asta azi, cu ochii mei. Deşi sufletul lui murise, durerea îl devora în continuare, dispăruse zbaterea lui şi-l putea savura liniştită. Dar sufletul nu moare de durere, căci e şi durerea un sentiment destul de intens, iar sufletul asta respiră, simţăminte. Numai nepăsarea poate ucide sufletul, dar în cazul lui indiferenţa venea din altă parte, parcă toată indiferenţa celor din jur se cuibărise în golul din el. Stricăciunea din noi ajunsese la sufletul lui prin ignoranţa noastră, prin impasibilitatea cu care îi omorâm pe toţi cei care mai au ceva pur în ei. Ne-am învins pe noi înşine, singurul nostru duşman a triumfat: ne-am minţit suficient de mult încât să credem orice tâmpenie care ne ţine captivi în mlaştina cu suflete moarte a comodităţii. Ne e lene să ne dăm seama că de ruşine nu ştim să ne uităm la stele, avem capul plecat spre lumea virtuală fiindcă nu ne-am asumat responsabilitatea de a o înfrumuseţa pe cea reală. Fugim de noi, în loc să alergăm cu braţele deschise unii către alţii. Răsare câte-un mugur de speranţă într-un colţ ne-mpietrit de gheaţă, şi pân’ la prima talpă care-l calcă nu-s atât de multe piedici. Încă se poate să ne întoarcem din prăpastia întinării, copilăria ne-a păstrat cu grijă câteva şanse de-a ieşi la lumină. Cât despre el… oricând e prea târziu.
De ce crezi că păsările pot zbura? Cum se vede oare lumea prin doi ochi care plutesc în văzduh? Eu cred că oricine are şanse să ajungă să zboare, dar în mod sigur numai celor care merită le pot creşte aripi. Ai ţinut vreodată o inimă de pasăre în mână? Din păcate răspunsul poate fi prea lesne: „normal că da”. Şi nu răspunsul afirmativ e problema, e grav acel „normal”. Nu, ferească Dumnezeu, cum o să fie normal să priveşti cu nepăsare o inimă care nu mai bate? Inima e o bucată de infinit, în ea încap toate sentimentele, toate trăirile. Dacă ar putea face faţă creierul, dacă ar putea să conştientizeze atâta emoţie, o singură bătaie de inimă ar putea cuprinde toate simţirile din univers. Universul e unul pentru că e un întreg, e-un fel de coloană în care fiecare e fericit că stă cuminte la locul lui. Dar o inimă e făcută să împartă, deci nu va ţine niciodată totul pentru ea, chiar dacă e demnă de tot frumosul din lume. Oameni de ştiinţă? Habar n-avem, care ştiinţă? Singurul adevăr vine din conştiinţă, avem nevoie de oameni de credinţă. Cum să nu crezi în vise când ai în faţă stelele? Fie-vă milă de noi înşine şi daţi-vă seama că omul nu a fost preocupat să creeze fără să distrugă mai înainte pentru a face loc noii construcţii. Spaţiul nu va fi niciodată de ajuns atâta timp cât căutăm să clădim în afară şi nu înăuntru. În suflet e întotdeauna loc destul, fiindcă nu există unitate de măsură pentru bucurie, împăcare, pace, linişte, armonie, încredere, speranţă, vise. Visele sunt chipul iubirii. Iubirea este singura care se poate întinde oricât în acest echilibru cosmic fără să sufoce pe nimeni. Sfidăm infinitul cu structuri de suprafaţă, acolo construim mult. Credeţi că întâmplător haina îl face pe om? Nicidecum, ne-am încuiat la suprafaţă, existăm cu falsa impresie că înăuntru nu e lumină. Ha, ce eroare! Şi da, existăm, nu trăim, şi nici n-avem dreptul acesta, de prea multă vreme călcăm în picioare orice fiinţă care trăieşte cu adevărat. Iată, podul pe care îl construisem nu mai leagă două maluri înfrăţindu-le, nu, e doar acceptarea faptului că nu putem pluti decât pentru puţin timp pe apă. Nu există un vapor făcut numai din oameni care să poată pluti. Dar nici n-a fost vreo încercare consemnată de istorie. Oamenii ar fi preocupaţi să-şi aleagă locul pe care să îl ocupe în construcţia ambarcaţiunii, n-ar lăsa niciodată momentul să aleagă pentru ei. Ce ştie el? n-are experienţă, momentul trece repede, se afundă oamenii în eroare. De unde să ştie ei că momentul, clipa e o bucată de infinit, e viaţa unei bătăi de inimă, când ei dau fuga să facă acele fapte care tot pe ei îi obligă să ţină ochii închişi în faţa lor de insuportabile ce sunt? Dar e prea lungă fraza, n-are nimeni timp să-mpartă, doar toţi se grăbesc să strângă. Bucată cu bucată dau la o parte ce-i de păstrat şi îşi construiesc prăpastia. Şi ziua în care vor cădea o vor numi neagră, dar cum rămâne cu lumina sub care şi-au făcut cale spre-ntuneric? Au folosit ei zilele ca să facă pământul să-nflorească? Nici măcar nu şi l-au închipuit ca o floare până acum. Gata, pare că tot ce vine din noi e destul de şubred, priviţi! Asta am făcut cu încrederea ce ne-a fost dată: am început, am continuat şi-am renunţat. Aveţi în faţă omenirea: decăzută, dărăpănată, obosită de propriile minciuni, lipsită de vlagă, descumpănită de-atâtea promisiuni uitate. Nici cimitir nu se poate numi, omenirea e o speranţă batjocorită, părăsită, descumpănită, sugrumată de propriile mâini după ce şi le-a murdărit bine. Omenirea a putrezit de nepăsare, s-a abandonat pe sine. Nu e ciudat? omul măsoară orice mai puţin sinele. Măsoară, dar nu are deloc măsură. Totuşi avem o şansă mare, nu vor exista niciodată metri, kilograme sau litri de frumuseţe.
Bine-ai venit, te aşteptam. Nu spune nimic, au răsunat destul topoarele şi vor acoperi tot ce vei cuvânta. Ascultă, omule. Când erai copil, asta ai învăţat prima dată. După ce ai învăţat să vorbeşti, ai uitat să asculţi. La ce-ţi vor folosi vorbele în faţa vântului? La nimic, fireşte, în faţa lui discursul n-are nici un suflu. El care aduce ploaia, curcubeul şi soarele înapoi; el care poartă sămânţa pe umeri până pe pământ roditor, el îţi presară stropi de răcoare peste frunte când arşiţa te biciuieşte. El îţi şopteşte taina vieţii la ureche. Ascultă, lasă toporul jos, lasă-l când îţi spun. Când o să vii aici şi n-o să mai am ce să-ţi dăruiesc, va fi pustiu. Ţi-am dăruit totul, dar tu ai preferat să ţi-l iei singur. Eu ştiam cât anume trebuie să cari pentru ca darul să nu fie povară. Cu cât vei lua mai mult, cu atât te vei încovoia mai tare. Gândeşte-te că familia ta va da fuga să te ajute, văzându-te că te clatini sub presiunea greutăţii, şi poate îţi vor slăbi puterile tocmai în preajma lor. Atunci, dacă toată truda ta de zi cu zi a fost întru strânsoare, ceea ce ai deasupra capului nu va fi tocmai uşor de dus, iar pe ei nu-i mai poţi feri, căci braţele tale ţin prada. Ai grijă să nu-i striveşti sub apăsarea faptelor tale nesocotite, va fi greu, dar îi poţi salva. Pleacă departe de ei şi întinderea poverii nu-i va ajunge. Uită-te bine la cei mici din preajma-mi, ei mă-nconjoară cu iubirea lor, noi suntem numai ceea ce suntem, şi n-o să cutezăm vreodată să pretindem că am fi mai mult. Când vântul îţi va mai sufla sudoarea în lături, nu-l vei putea privi în faţă, dar nici securea n-ai s-o mai poţi ţine strâns. La fel cum orice pădure are uscături, şi omenirea are secături, numai că uscăturile nu-şi aleg singure soarta, ci doar se împacă cu ea. Tot n-ai plecat… şi din păcate mă aşteptam să rămâi. Stau liniştit, ştiu că nu ascultarea te-a ţinut în loc, ci mai degrabă amânarea clipei când vei fi singur cu tine. Da, ştiu că n-ai curaj să pleci departe de ai tăi, asta ar însemna să fii nevoit să te înfrunţi pe tine însuţi. Nici aici nu eşti suficient de departe încât năpasta să nu-i poată atinge, ea e o umbră înaltă ce te-nsoţeşte peste tot. Mi-e ciudă să te văd cum te convingi că eşti neputincios, cum dai orice pentru nimicul ăsta care te va înghiţi-ntr-o zi. Dar n-am ce-ţi face, eşti de teapa celor sceptici şi după ce s-au lămurit cum stau lucrurile. Mi-e groază să mă gândesc ce se va întâmpla cu tine, mai ales din pricină că tu presupui de la-nceput că vei căpăta iertare, dar n-ai habar cum se câştigă ea. Vei plăti cu tot ce contează cu adevărat, dar tot nu va fi îndeajuns. Şi totuşi eşti încă aici… e ca şi cum ai fi un trunchi care ţine toată seva pentru el, lăsând crengile să se usuce sub ochii lui; nici nu-i închide de mila lor, le priveşte cum se macină de suferinţă acolo, înăuntrul trupului său. De când stai pe loc ai tot coborât la vale, ţi-ai tot săpat de-a lungul vieţii sentimentele şi iată, prăpastia aceea de-acolo e sufletul tău. Valea pe care-ai coborât a fost odată râu, curgea vioi, iar revărsarea lui peste tot şi toate era bătaia inimii curate cu care te-ai născut.
E unul dintre momentele în care-mi dau seama cât de norocoşi sunt toţi cei care văd. Nu mă-doiesc că întunericul din ochii celor pentru care e mereu noapte are destulă fantezie. Dar nimic nu se compară cu admirarea pe viu. Cine-i doamna care se-ascunde-n iarbă de lumină? Asta caut să aflu şi eu. Poate că nici nu se ascunde, poate că doar stă puţin întinsă pe cel mai moale pat din câte ar putea să existe. De unde ştiu că e o doamnă? Are un stil suav de a sta ghemuită şi trăsături delicate. Nu puteam crede decât că e o ea, mai ales că frumuseţea e de gen feminin. De ce nu respiră? N-are nevoie să respire, trăieşte indiferent de formă sau conţinut. Marginile ei sunt aripi, unele sunt strânse iar altele au vârfurile scoase afară. Umbra florilor uscate pe care o oglindeşte e-un dans al vieţii lor. Şi nu-i nevoie să se mişte ca să le simţi ritmul, să le-asculţi melodia. Nu e nimic de spus şi nimic de interpretat. Liniştea e o tăcere pentru care nu există suficiente cuvinte ca s-o descrie. Nici infinitatea celor ce pot fi inventate nu e de ajuns. Tot ce se trăieşte intens e fără cuvinte. Să fie oare liniştea făptura care parcă pluteşte stând? Sau poate doar imaginea ei. O fi sublima pace, ori bucuria în chip lin? Ar putea fi… şş… orice, dar lasă vorba, trăieşte… Şş… şş…
Mulţumim doamnei Gabriela Pandelescu pentru fotografie.
Iată, calea cea dreaptă e una singură şi neabătută. Celelalte poteci care se desprind din ea ne poartă pretutindeni, însă toate ajung la o margine. Capătul căii drepte este un vârf care nu se poate numi sfârşit, e doar o îngustare prin care nu se poate trece de-a valma. Nu, nici nu se poate nimeni strecura. Numai cei care se potrivesc cu măsura pot trece mai departe, cumpătarea are un cuvânt greu de spus în povestea asta. Cum, nu vezi calea cea dreaptă? E chiar în faţa ta, e singura cale pe care o poţi urma cu ochii închişi, nu are vreun ocoliş. Nu se curbează, nu se întrerupe, merge tot înainte. Dacă te uiţi bine, se poate spune că e calea de mijloc; mai ales că se află exact la centru, nu trage nici într-o parte, nici în alta, ea ţine cu toţi. Frumoasă înfăţişare mai are şi echilibrul. Aşa este, celelalte cărări pot fi braţe ridicate de bucurie, sau gata să îmbrăţişeze infinitul. Probabil şi de aceea sunt atât de dese şi ne însoţesc până la trecătoarea din vârf. Desigur că ele sunt şi încercări, am luat seama că putem doar să ne întoarcem la calea cea bună, şi singurul mod prin care putem face asta este să revenim la locul unde am părăsit-o. E datoria noastră să facem întocmai, mai ales că ea nu pleacă niciodată, ne aşteaptă neclintită. Noi ştiam că aşa loialitate mai au doar câinii. Cum calea de întoarcere e mereu deschisă, practic rătăcirea nu poate fi decât de moment. Calea cea bună trece prin inimă şi continuă să meargă. Ne putem oare imagina ce e mai departe de inimă? Ce frumuseţe poate fi dincolo de mama iubirii? Putem doar visa la tainele Universului, căci să încercăm să le desluşim nu are vreun rost. Dacă încercăm să le conturăm nu facem altceva decât să le descriem mai puţin frumoase decât sunt. Magia nu are nevoie de explicaţii, ea nu poate admite demonstraţii, ci numai manifestarea bucuriei. Focul iubirii de tot şi de toate încălzeşte şi luminează. Şi inima, exact precum calea cea bună, se află tot la mijloc, în centrul infinitului, iubind fără margini toată întinderea de nesfârşit. Infinitul există pentru că nimeni nu poate să cuprindă bucuria de a fi.
Mulţumim doamnei Petronela Timaru pentru fotografie.
Se lasă cortina peste ce suntem privilegiaţi că privim. Când se ridică, de obicei decorul e schimbat. Aşa se întâmplă şi acum, nimic nu mai e ca înainte deşi nici măcar un fir de iarbă nu s-a clintit. Fermecătoarea cortină a naturii se ridică uşor, dezgoleşte văzduhul în timp ce umple clipa de sens. Asta da magie, totul e la fel de frumos, dar în mod diferit. Aceeaşi căpiţă de fân se arată acum şi mai spectaculoasă, se lasă redescoperită cu fiecare clipire. Prin gardul acesta a trecut de atâtea ori vântul, aducând cu el atâtea şi-atâtea poveşti de pe unde a mai umblat. Roua s-a aşternut şi-n dimineţile trecute; altă zi, alte picături, aceleaşi fire de iarbă încântate să le cunoască. Nimic nu e la fel şi nimic nu se schimbă. Cărarea şi-a făcut singură drum prin viaţă, a apărut în urma paşilor ce merg doar înainte, căci şi la întoarcere tot în faţă se păşeşte. Bine ai venit în liniştea care se vede, aici pacea e singurul drapel ce flutură-n înălţimi. Nu-l căuta cu privirea, îi poţi simţi mişcarea, e ca un fâlfâit lin de aripi. Dacă nu ai mai văzut spectacol fără spectatori sau o scenă atât de întinsă, priveşte cu atenţie. Aici toată lumea îşi joacă rolul bine, şi-al fiecăruia e cel principal, doar i se potriveşte de minune. Iată premiera pe care o poţi vedea doar dacă ştii să îmbrăţişezi ca un copac. Ştiu, e greu să-l răcoreşti pe cel care-şi ascute toporul la umbra ta, dar n-ai cum să nu-l ierţi pe omul orb: e plin de fericire-n jurul lui şi el o caută cu ochii-nchişi.
În primul rând să nu te iei după zebră, habar n-are ce vorbeşte. Bine, nici n-are de unde să ştie, n-a purtat tocuri în viaţa ei. Bărbaţi pe tocuri am mai văzut, dar zebre nu. Dungile orizontale merg cu două picioare care-ţi permit o poziţie verticală a corpului. Dar asta nu-i nimic. Să ai două picioare, dungi orizontale şi să nu mergi de-a buşelea nu e totul. E musai să ştii dinainte care îţi este traseul după ce ieşi din casă, altfel rişti să dai în asimetrie. Adu-ţi aminte că de-a lungul trotuarelor sunt stâlpi de iluminat legaţi între ei de cabluri. Or fi ele orizontale, dar nu sunt perfect drepte. Acele curbe nu se pot asorta cu o ţinută dungată, poate doar cu o scăpată cu dungi. Aşadar, când vorbim de dungi ne referim la linii drepte, nu la ce are tigrul pe blană. Cea mai nouă tendinţă este blana de lemn, a fost primită aşa de bine de către iubitorii de modă că unii nici nu se mai pot dezlipi de ea. Revenind la dungile noastre, când vezi cercuri în jur, fugi. Altfel toată lumea va avea timp să observe că nu te potriveşti cu peisajul. Adică serios, dungi şi cercuri? Numai dacă se caută piese pentru x şi zero. Dacă ai riduri pe frunte, s-a terminat cu dungile pe haine. Deşi ar fi păcat pentru atâta lucru să te privezi de bunăstare „aspectuală”. Nu-i mare brânză să-ţi tragi un pic de frunte până la ceafă, o prinzi în ac de siguranţă şi gata. Desigur, dacă ai un chirurg estetician bun e şi mai bine. Cu câteva operaţii estetice scapi de riduri şi poţi să porţi câte dungi vrei. Asta dacă nu vrei să te asortezi impar. Cum, nu ştii cum se asortează impar? Simplu, numeri liniile din palmă (nu doar alea despre care-ţi vorbesc ghicitoarele), înmulţeşti cu câte vise cu salvamari ai avut în utlima săptămână şi apoi îţi arunci dungi pe bluză în stilul haos organizat în grabă strategic. Apoi trebuie doar să aşezi dungile cu distanţă impară între ici (denumirea ştiinţifică a unităţii de măsură ici-colo calculată în cm de bun gust, în funcţie de gradul de superficialitate). După ce-ai terminat cu dungile de pe bluză, vei începe să colorezi şireturile, alte dungi, altă distracţie. Ai mare grijă, ele trebuie colorate în aşa fel încât să pară albe din trei unghiuri şi mai groase decât sunt din alte cinci. După aprobarea semnată de un ghete-artist premium şi profesionist, vei fixa în talpa bocancului 2,1 rânduri de liţă din aur suflat în păcură calitatea întâia. Rândurile de liţă trebuie să pice perpendicular pe cât de paralel/ă ai fost cu matematica. Rândurile vor fi apreciate chiar şi de cei care nu le observă, acum se poartă moda nepopular: nimeni nu ştie că eşti celebru şi nici n-are cine să spună că nu eşti. Dar tu oricum eşti tare, mă întorc imediat cu facturica pentru compliment. Până atunci, dacă ai terminat de asortat dungile după modelul prezentat în această lecţie cu numărul cinci, fă bine şi citeşte câteva rânduri de profundă inspiraţie din cartea “N-are sens să fii idiot de unul singur”, scrisă de marele Tăcuţescu Minic. Şi-apoi te-ntrebi de ce nu pierde aer un balon ca domnul din faţa ta. Păi n-are pe unde, abia ce-a-nghiţit şi desertul doamnei de-alături.
Ce crezi că ar face un brad cu două picioare? Eu cred că ar rămâne pe loc, rădăcinile lui îl fac să se simtă parte a pământului din care s-a înălţat. Să fie legat de el ar fi fost prea puţin. De ce ar vrea să plimbe prin alte locuri, când pentru el să crească drept înseamnă totul. Nicidecum, el nu stă niciodată, el creează de pe loc. De ce să vrea să vadă, când ştie? De ce să afle, când simte? De ce să treacă munţii? Locul lui e lângă ei. N-are nevoie să meargă, a ajuns departe făcând paşi în sus. Aici iarba schimbă peisajul în fiecare anotimp, stânca are toate veştile bune din lume, iar râul cântă pentru adâncurile fiinţelor. Nu-i de mirare că prin aceste locuri păsările ascultă mai mult decât ciripesc. Cum ploaia vine ca şi cum s-ar întoarce acasă, oamenii locului ies afară şi-o primesc ca după un dor prelung. Ei nu se feresc de ploaie. Nu culeg buchete de picături, dar inspiră adânc parfumul curat al ploii. Aici picăturile sculptează şi timpul modelează. Ce să facă bradul cu două picioare? Le răstoarnă din poziţia mersului şi face aripi din ele. Apoi le lasă la îndemâna oricui. El nici în zbor n-ar putea să-şi părăsească destinul.
Vreau să fim liberi, să nu mai depindem de ziua de mâine! Vreau ca ziua de azi să se prelungească la nesfârşit! Am auzit că mâine va fi mai rău, şi nouă şi-aşa nu ne e bine. Aşa nu mai putem lăsa nimic pe mâine, tot ce promitem, facem azi, poate doar mai târziu, dacă tot e ziua lungă. Noaptea şi ziua vor rămâne neschimbate, numai că zorii vor aduce tot ziua de azi. Doar prognoza meteo va fi afectată, nu va mai putea fi comunicată pe mai multe zile. Săptămâna să aibă o singură zi, preferabil să fie sâmbătă. A , nu, ar fi crunt să muncim mereu sâmbăta. Hai să fie joi, mai la mijlocul săptămânii, ca să avem poftă de viaţă tot timpul. Da, dar aşa nu mai vine sfârşitul de săptămână niciodată. Da, săptămâna rămâne la fel, împărţită pe zile, iar zilele calculate în ore. Altfel ne trezim că parcă mai ieri era vară şi-acum n-avem geacă de iarnă. Dar dacă mâine nu va mai fi, nici ieri n-ar mai putea exista. Săracul ieri, mie chiar îmi plăcea de el, puteam să zic: „abia ieri am aflat, şi de ieri până azi nu era vreme să fac ceva în privinţa asta”. Da, lasă că nu mai lăsăm pe mâine, facem altă dată şi gata. Şi dacă azi e luni şi vrem să stabilim la ce oră ne vedem mâine, spunem simplu: rămâne să ne-ntâlnim marţi la ora cutare. Cum care marţi? Asta, desigur. Nu următoarea, asta de mâine, pardon, de următoarea zi, adică imediat după azi. Adică pe data de… în cât ne aflăm… plus încă o zi. Ce e aşa de greu? Totuşi nu pot să renunţ la ziua de ieri. Cum să nu mai pot spune, gata, a trecut, ieri a fost ieri, azi e azi. E lucru lămurit, fără mâine se poate, fără ieri în nici un caz. Dacă azi e şi mâine, vom putea trăi în sfârşit prezentul. Ah, o clipă, să nu precipităm! Mâine se va transforma oricum în azi. Da, însă abia mâine, în ziua următoare vreau să spun. Pentru mine e clar, mâine devine ziua următoare şi totul revine la normal, ba e chiar mai bine decât înainte. Jos mâine, sus azi!
laizvor.com 