Se lasă cortina peste ce suntem privilegiaţi că privim. Când se ridică, de obicei decorul e schimbat. Aşa se întâmplă şi acum, nimic nu mai e ca înainte deşi nici măcar un fir de iarbă nu s-a clintit. Fermecătoarea cortină a naturii se ridică uşor, dezgoleşte văzduhul în timp ce umple clipa de sens. Asta da magie, totul e la fel de frumos, dar în mod diferit. Aceeaşi căpiţă de fân se arată acum şi mai spectaculoasă, se lasă redescoperită cu fiecare clipire. Prin gardul acesta a trecut de atâtea ori vântul, aducând cu el atâtea şi-atâtea poveşti de pe unde a mai umblat. Roua s-a aşternut şi-n dimineţile trecute; altă zi, alte picături, aceleaşi fire de iarbă încântate să le cunoască. Nimic nu e la fel şi nimic nu se schimbă. Cărarea şi-a făcut singură drum prin viaţă, a apărut în urma paşilor ce merg doar înainte, căci şi la întoarcere tot în faţă se păşeşte. Bine ai venit în liniştea care se vede, aici pacea e singurul drapel ce flutură-n înălţimi. Nu-l căuta cu privirea, îi poţi simţi mişcarea, e ca un fâlfâit lin de aripi. Dacă nu ai mai văzut spectacol fără spectatori sau o scenă atât de întinsă, priveşte cu atenţie. Aici toată lumea îşi joacă rolul bine, şi-al fiecăruia e cel principal, doar i se potriveşte de minune. Iată premiera pe care o poţi vedea doar dacă ştii să îmbrăţişezi ca un copac. Ştiu, e greu să-l răcoreşti pe cel care-şi ascute toporul la umbra ta, dar n-ai cum să nu-l ierţi pe omul orb: e plin de fericire-n jurul lui şi el o caută cu ochii-nchişi.
Mulţumim domnului Jeno Major pentru fotografie.
Sursă foto:
laizvor.com 