O lacrimă, atât a fost de-ajuns să cadă,
Și azi-ul de atunci a încolțit
Sub pleoapa unui viitor prea învechit
De ochii obosiți de-atâtea câte-au neglijat să vadă.
Un singur fir de viață mușcă din pustiu,
Iar rana lui respir-așa adânc c-adună norii,
Credeați că s-a pierdut în infinit suspinul florii?
Nici gând! iată-l smulgând suav seninul ploii,
O simplă picătură a născut tot ce e viu.
Eu știu că plânsul lui e ciripit pe ram,
Și nu e chip să-i oglindească frumusețea,
Pe el nu l-a putut vreodată doborî tristețea,
Venise din lumea la care noi visam
Când ne clădeam din fantezie tinerețea,
Când ne suiam pe clipă și porneam în zbor,
Desenând zarea din poveşti nemuritoare,
Dând universului, cu gândul, un ocol.
Ultima lui umbră şi-a-ndreptat faţa spre soare,
Şi s-a desprins fără să ceară amânare,
I-aţi retezat pământului, grădina cu flori a cerului,
Un braţ prins într-o veşnică îmbrăţişare.
Un singur fir de viață mușcă din pustiu,
Iar rana lui respir-așa adânc c-adună norii,
Credeați că s-a pierdut în infinit suspinul florii?
Nici gând! iată-l smulgând suav seninul ploii,
O simplă picătură a născut tot ce e viu.
laizvor.com 