Bine-ai venit, te aşteptam. Nu spune nimic, au răsunat destul topoarele şi vor acoperi tot ce vei cuvânta. Ascultă, omule. Când erai copil, asta ai învăţat prima dată. După ce ai învăţat să vorbeşti, ai uitat să asculţi. La ce-ţi vor folosi vorbele în faţa vântului? La nimic, fireşte, în faţa lui discursul n-are nici un suflu. El care aduce ploaia, curcubeul şi soarele înapoi; el care poartă sămânţa pe umeri până pe pământ roditor, el îţi presară stropi de răcoare peste frunte când arşiţa te biciuieşte. El îţi şopteşte taina vieţii la ureche. Ascultă, lasă toporul jos, lasă-l când îţi spun. Când o să vii aici şi n-o să mai am ce să-ţi dăruiesc, va fi pustiu. Ţi-am dăruit totul, dar tu ai preferat să ţi-l iei singur. Eu ştiam cât anume trebuie să cari pentru ca darul să nu fie povară. Cu cât vei lua mai mult, cu atât te vei încovoia mai tare. Gândeşte-te că familia ta va da fuga să te ajute, văzându-te că te clatini sub presiunea greutăţii, şi poate îţi vor slăbi puterile tocmai în preajma lor. Atunci, dacă toată truda ta de zi cu zi a fost întru strânsoare, ceea ce ai deasupra capului nu va fi tocmai uşor de dus, iar pe ei nu-i mai poţi feri, căci braţele tale ţin prada. Ai grijă să nu-i striveşti sub apăsarea faptelor tale nesocotite, va fi greu, dar îi poţi salva. Pleacă departe de ei şi întinderea poverii nu-i va ajunge. Uită-te bine la cei mici din preajma-mi, ei mă-nconjoară cu iubirea lor, noi suntem numai ceea ce suntem, şi n-o să cutezăm vreodată să pretindem că am fi mai mult. Când vântul îţi va mai sufla sudoarea în lături, nu-l vei putea privi în faţă, dar nici securea n-ai s-o mai poţi ţine strâns. La fel cum orice pădure are uscături, şi omenirea are secături, numai că uscăturile nu-şi aleg singure soarta, ci doar se împacă cu ea. Tot n-ai plecat… şi din păcate mă aşteptam să rămâi. Stau liniştit, ştiu că nu ascultarea te-a ţinut în loc, ci mai degrabă amânarea clipei când vei fi singur cu tine. Da, ştiu că n-ai curaj să pleci departe de ai tăi, asta ar însemna să fii nevoit să te înfrunţi pe tine însuţi. Nici aici nu eşti suficient de departe încât năpasta să nu-i poată atinge, ea e o umbră înaltă ce te-nsoţeşte peste tot. Mi-e ciudă să te văd cum te convingi că eşti neputincios, cum dai orice pentru nimicul ăsta care te va înghiţi-ntr-o zi. Dar n-am ce-ţi face, eşti de teapa celor sceptici şi după ce s-au lămurit cum stau lucrurile. Mi-e groază să mă gândesc ce se va întâmpla cu tine, mai ales din pricină că tu presupui de la-nceput că vei căpăta iertare, dar n-ai habar cum se câştigă ea. Vei plăti cu tot ce contează cu adevărat, dar tot nu va fi îndeajuns. Şi totuşi eşti încă aici… e ca şi cum ai fi un trunchi care ţine toată seva pentru el, lăsând crengile să se usuce sub ochii lui; nici nu-i închide de mila lor, le priveşte cum se macină de suferinţă acolo, înăuntrul trupului său. De când stai pe loc ai tot coborât la vale, ţi-ai tot săpat de-a lungul vieţii sentimentele şi iată, prăpastia aceea de-acolo e sufletul tău. Valea pe care-ai coborât a fost odată râu, curgea vioi, iar revărsarea lui peste tot şi toate era bătaia inimii curate cu care te-ai născut.
Sursă foto:









































