Valea inimilor seci

copacul cel batran, copacul intelept, padure batrana, padure virgina

Bine-ai venit, te aşteptam. Nu spune nimic, au răsunat destul topoarele şi vor acoperi tot ce vei cuvânta. Ascultă, omule. Când erai copil, asta ai învăţat prima dată. După ce ai învăţat să vorbeşti, ai uitat să asculţi. La ce-ţi vor folosi vorbele în faţa vântului? La nimic, fireşte, în faţa lui discursul n-are nici un suflu. El care aduce ploaia, curcubeul şi soarele înapoi; el care poartă sămânţa pe umeri până pe pământ roditor, el îţi presară stropi de răcoare peste frunte când arşiţa te biciuieşte. El îţi şopteşte taina vieţii la ureche. Ascultă, lasă toporul jos, lasă-l când îţi spun. Când o să vii aici şi n-o să mai am ce să-ţi dăruiesc, va fi pustiu. Ţi-am dăruit totul, dar tu ai preferat să ţi-l iei singur. Eu ştiam cât anume trebuie să cari pentru ca darul să nu fie povară. Cu cât vei lua mai mult, cu atât te vei încovoia mai tare. Gândeşte-te că familia ta va da fuga să te ajute, văzându-te că te clatini sub presiunea greutăţii, şi poate îţi vor slăbi puterile tocmai în preajma lor. Atunci, dacă toată truda ta de zi cu zi a fost întru strânsoare, ceea ce ai deasupra capului nu va fi tocmai uşor de dus, iar pe ei nu-i mai poţi feri, căci braţele tale ţin prada. Ai grijă să nu-i striveşti sub apăsarea faptelor tale nesocotite, va fi greu, dar îi poţi salva. Pleacă departe de ei şi întinderea poverii nu-i va ajunge. Uită-te bine la cei mici din preajma-mi, ei mă-nconjoară cu iubirea lor, noi suntem numai ceea ce suntem, şi n-o să cutezăm vreodată să pretindem că am fi mai mult. Când vântul îţi va mai sufla sudoarea în lături, nu-l vei putea privi în faţă, dar nici securea n-ai s-o mai poţi ţine strâns. La fel cum orice pădure are uscături, şi omenirea are secături, numai că uscăturile nu-şi aleg singure soarta, ci doar se împacă cu ea. Tot n-ai plecat… şi din păcate mă aşteptam să rămâi. Stau liniştit, ştiu că nu ascultarea te-a ţinut în loc, ci mai degrabă amânarea clipei când vei fi singur cu tine. Da, ştiu că n-ai curaj să pleci departe de ai tăi, asta ar însemna să fii nevoit să te înfrunţi pe tine însuţi. Nici aici nu eşti suficient de departe încât năpasta să nu-i poată atinge, ea e o umbră înaltă ce te-nsoţeşte peste tot. Mi-e ciudă să te văd cum te convingi că eşti neputincios, cum dai orice pentru nimicul ăsta care te va înghiţi-ntr-o zi. Dar n-am ce-ţi face, eşti de teapa celor sceptici şi după ce s-au lămurit cum stau lucrurile. Mi-e groază să mă gândesc ce se va întâmpla cu tine, mai ales din pricină că tu presupui de la-nceput că vei căpăta iertare, dar n-ai habar cum se câştigă ea. Vei plăti cu tot ce contează cu adevărat, dar tot nu va fi îndeajuns. Şi totuşi eşti încă aici… e ca şi cum ai fi un trunchi care ţine toată seva pentru el, lăsând crengile să se usuce sub ochii lui; nici nu-i închide de mila lor, le priveşte cum se macină de suferinţă acolo, înăuntrul trupului său. De când stai pe loc ai tot coborât la vale, ţi-ai tot săpat de-a lungul vieţii sentimentele şi iată, prăpastia aceea de-acolo e sufletul tău. Valea pe care-ai coborât a fost odată râu, curgea vioi, iar revărsarea lui peste tot şi toate era bătaia inimii curate cu care te-ai născut.

Sursă foto:

http://bit.ly/1M2zxL5

Una cu întreg pământul

două flori verzi

– Ce zici, mergem?

– Unde?

– În lume, acum.

– Nu ştiu ce să zic…

– Haide!

– Şi unde am putea merge?

– Oriunde, peste tot!

– Peste tot e la fel… frumuseţe la tot pasul, luptă şi tandreţe, râuri repezi, ape line…

– Da, e-adevărat, dar nu vrei să vezi răsăritul din altă parte? Nu eşti curioasă câtuşi de puţin?

– Luna nu apare niciodată la fel, norii pictează cerul cu fiecare mişcare, stelele dansează până în zori, iar vântul trece să mă salute mereu, uneori mai grăbit, alteori mai domol. Toate sunt aceleaşi, dar de fiecare dată altfel de minunate. Uită-te cum se colorează văzduhul în fiecare zi! Galben, roşu, ruginiu, portocaliu, vişiniu, nuanţe şi culori plutesc pe suflul naturii. E toamnă, dar copacii nu rămân goi, doar trimit frunzele în zbor către pământ. Ele au ocazia să zboare. Cum să plec de aici?

– Iartă-mă, sunt un nerecunoscător…

– Ba nu, eşti doar un visător care uită să mai deschidă ochii. Priveşte în jur, uite visele frumoase pe care ţi le urează lumea înainte de culcare fără să ştie ce sunt. Iată, poţi vedea un vis la lucru, care nu poate face altceva decât să trăiască iubind şi să inspire. Atât. Cum aş putea să plec din locul în care am fost atinsă de picătura care mi-a dat viaţă şi mângâiată de o rază de soare ce m-a scos la suprafaţă să văd lumina. Poate că nu le voi mai revedea niciodată întocmai pe ele două, dar tot ce-am trăit mă încredinţează că merită să aştept până la sfârşit. Aici, unde ne-am întâlnit întâia oară.

 

Mulţumim doamnei Melania Dima pentru fotografie.

Sursă foto:

http://on.fb.me/1M6Sw2R

Uneori gândul trebuie trimis la culcare

frunza toamna, doamna din iarba

E unul dintre momentele în care-mi dau seama cât de norocoşi sunt toţi cei care văd. Nu mă-doiesc că întunericul din ochii celor pentru care e mereu noapte are destulă fantezie. Dar nimic nu se compară cu admirarea pe viu. Cine-i doamna care se-ascunde-n iarbă de lumină? Asta caut să aflu şi eu. Poate că nici nu se ascunde, poate că doar stă puţin întinsă pe cel mai moale pat din câte ar putea să existe. De unde ştiu că e o doamnă? Are un stil suav de a sta ghemuită şi trăsături delicate. Nu puteam crede decât că e o ea,  mai ales că frumuseţea e de gen feminin. De ce nu respiră? N-are nevoie să respire, trăieşte indiferent de formă sau conţinut. Marginile ei sunt aripi, unele sunt strânse iar altele au vârfurile scoase afară. Umbra florilor uscate pe care o oglindeşte e-un dans al vieţii lor. Şi nu-i nevoie să se mişte ca să le simţi ritmul, să le-asculţi melodia. Nu e nimic de spus şi nimic de interpretat. Liniştea e o tăcere pentru care nu există suficiente cuvinte ca s-o descrie. Nici infinitatea celor ce pot fi inventate nu e de ajuns. Tot ce se trăieşte intens e fără cuvinte. Să fie oare liniştea făptura care parcă pluteşte stând? Sau poate doar imaginea ei. O fi sublima pace, ori bucuria în chip lin? Ar putea fi… şş… orice, dar lasă vorba, trăieşte… Şş… şş…

 

Mulţumim doamnei Gabriela Pandelescu pentru fotografie.

Sursă foto:

http://on.fb.me/1LaYBOi

Când frunza cade ca să devină barcă salvatoare

DSCF1977

Balta e cea mai nefericită denumire pentru o mare de picături. Păsări se adapă, arşiţa se mai înmoaie, dar în acelaşi timp gâze pier într-un mod care e mai mult contopire cu apa decât înec. Iar faptul că ele se zbat să iasă din ea ne face să credem că încă nu e ceea ce şi-au dorit. E drept că poate fi un sfârşit demn şi promiţător să lupţi până la resemnare. Însă gâzele au marea şansă de a pluti înainte de a se scufunda. Au privilegiul de a-şi pătrunde sfârşitul, de a-l privi ca pe soarta renaşterii, de a se împăca cu ideea că mai mult nu se putea face, dar că pregătirea pentru ceva mai măreţ se va produce în curând. În timpul în care ultimele puteri le alimentează zbaterile din picioruşe şi aripi, trag de nădejdea că ar mai putea zbura măcar încă o dată. Asta ne putem cere nouă, celor care pot face stele stălucitoare din fărâme de întuneric, să luptăm pentru şansa lor de a mai zbura încă o dată.

Scopul este de a crea din cât mai multe puncte ale bălţii căi de ieşire din ea şi de a acoperi o suprafaţă cât mai mare.

Vom crea un fel de pânză de păianjen care să descurce drumul către salvare.

Putem folosi orice fel de beţe cu condiţia de a verifica înainte prezenţa altor vietăţi, n-am vrea să le condamnăm pe unele în încercarea de a le scăpa pe altele.

Vom adăuga şi nişte frunze pe post de bărcuţe de salvare, cu aceeaşi menţiune de a le analiza şi eventual scutura înainte de a le trimite pe apă. Vântul le va ajuta să călătorească spre insulele noastre prelungi, cu poteci înguste. Spaţiile lăsate libere reprezintă respectarea drepturilor celor însetaţi, precum şi consideraţia noastră faţă de rânduiala naturii.

Cu toate acestea, puţine gâze vor găsi drumul salvării pe ramificaţiile construcţiei noastre. Aici este mâna firii, cea care adună şi împarte în fel şi chip. Putem sta liniştiţi, n-am încercat să direcţionăm cursul vieţii, nu ne-am opus inevitabilului, doar am văzut o oportunitate de a spera şi pentru alţii, nu numai pentru noi înşine. Să ne bucurăm pentru cele care se vor căţăra spre salvare, să acceptăm că cele care vor rămâne scufundate şi-au văzut rostul oglindit în înfăptuirea echilibrului.

Pas cu pas:

1. Locul (preferabil unul care să nu fie tulburat de roţile maşinilor).

1324

2. Necesarul – crenguţe de nuc sălbatic, uscate sau verzi – cea mai bună alegere datorită formei şi greutăţii potrivite: nu se scufundă şi nu se împrăştie la prima adiere de vânt. Se pot folosi şi alte tipuri de beţe, lemne sau scânduri, singurele condiţii ar fi să fie bine scuturate înainte şi elementele sau ansamblul să conducă eventualii supravieţuitori din interiorul bălţii spre marginile ei.

56789

3. Începutul

Primul oaspete de seamă s-a căţărat pe podul nostru. E mai mult curios decât naufragiat, dar ne bucurăm că putem efectua primele teste practice ale sistemului născut în teorie.

 1011

Primele crenguţe scuturate cu blândeţe pun bazele scheletului.

12  13

4. Continuăm cu voie bună.

14151617

5. Prelungim până în celălalt capăt al micului lac “pânza de păianjen” şi ne întindem spre laterale.

18192021

6. Lansăm pe apă bărcile de salvare. Ele au fost desprinse de pe crenguţe deja căzute.

22232425

7. Ne apropiem de final şi avem în atenţie mai multe perspective, posibile completări şi retuşuri. Luăm în calcul şi realitatea, care ne şopteşte că nici nu trebuie să iasă perfect, căci punctul nostru de vedere asupra perfecţiunii e atât de subiectiv.

262728293031

8. Pare în ordine şi din celălalt capăt.

323334

9. Îi mulţumim micii păduri de la marginea lacului că ne-a ieşit în cale.

DSCF1979

 

Oricum, o gâză scoasă din apă cu un băţ e un gest mai mult decât onorabil şi la îndemână. Salvarea unei vieţi poate dura câteva secunde şi rezultatul să fie garantat. Doar aşezi băţul cu grijă mai departe de locul scufundării şi de paşi grăbiţi şi gâza se va descurca sigur de aici încolo, iar tu îţi poţi continua drumul.

Dar dacă vrei să te gândeşti şi la cele ce vor veni în urma ei…

Cere ceva efort să încerci să faci un bine, deci cât de uşor poţi face rău?

Regăsirea de sine, un drum cu sens unic

frunza, frunza toamna

Iată, calea cea dreaptă e una singură şi neabătută. Celelalte poteci care se desprind din ea ne poartă pretutindeni, însă toate ajung la o margine. Capătul căii drepte este un vârf care nu se poate numi sfârşit, e doar o îngustare prin care nu se poate trece de-a valma. Nu, nici nu se poate nimeni strecura. Numai cei care se potrivesc cu măsura pot trece mai departe, cumpătarea are un cuvânt greu de spus în povestea asta. Cum, nu vezi calea cea dreaptă? E chiar în faţa ta, e singura cale pe care o poţi urma cu ochii închişi, nu are vreun ocoliş. Nu se curbează, nu se întrerupe, merge tot înainte. Dacă te uiţi bine, se poate spune că e calea de mijloc; mai ales că se află exact la centru, nu trage nici într-o parte, nici în alta, ea ţine cu toţi. Frumoasă înfăţişare mai are şi echilibrul. Aşa este, celelalte cărări pot fi braţe ridicate de bucurie, sau gata să îmbrăţişeze infinitul. Probabil şi de aceea sunt atât de dese şi ne însoţesc până la trecătoarea din vârf. Desigur că ele sunt şi încercări, am luat seama că putem doar să ne întoarcem la calea cea bună, şi singurul mod prin care putem face asta este să revenim la locul unde am părăsit-o. E datoria noastră să facem întocmai, mai ales că ea nu pleacă niciodată, ne aşteaptă neclintită. Noi ştiam că aşa loialitate mai au doar câinii. Cum calea de întoarcere e mereu deschisă, practic rătăcirea nu poate fi decât de moment. Calea cea bună trece prin inimă şi continuă să meargă. Ne putem oare imagina ce e mai departe de inimă? Ce frumuseţe poate fi dincolo de mama iubirii? Putem doar visa la tainele Universului, căci să încercăm să le desluşim nu are vreun rost. Dacă încercăm să le conturăm nu facem altceva decât să le descriem mai puţin frumoase decât sunt. Magia nu are nevoie de explicaţii, ea nu poate admite demonstraţii, ci numai manifestarea bucuriei. Focul iubirii de tot şi de toate încălzeşte şi luminează. Şi inima, exact precum calea cea bună, se află tot la mijloc, în centrul infinitului, iubind fără margini toată întinderea de nesfârşit. Infinitul există pentru că nimeni nu poate să cuprindă bucuria de a fi.

 

Mulţumim doamnei Petronela Timaru pentru fotografie.

Sursă foto:

http://on.fb.me/1VxUjZt