Revelație

Când fruntea îți coboară c-un clătinat căit,

Sublimul îți așterne parfumul sub trăire,

Iar pașii te-or conduce către un vis menit

Să-ți ducă idealul pe culmi de împlinire.

 

Curată ploaie ce vii din măreție,

Vom fi noi oare vrednici de blânda ta sosire?

Ne cureți suav suflul cu lacrimi de făclie,

Ce curg din rânduieli cioplite-ntr-o sclipire.

Eroi de ieri, alaltăieri și azi

Dr. Multicel Presupunescu a participat în data de douăzeci și ceva mai încolo la Conferința Mondială a Sănătății.

Este o onoare pentru mine să fiu invitat an de an în mijlocul atâtor oameni de știință pentru a dezbate problemele majore ale omenirii. Este atât de trist să constatăm că această generație de copii este cea mai bolnavă din istoria omenirii, de aceea organizatorii au decis ca întâlnirea să aibă loc într-un cadru exotic și în compania unor programe de divertisment, ca să putem trece peste trauma aflării acestei vești tragice. Ca în fiecare an, parada medicamentelor a reprezentat cel mai important moment al celor două zile de conferință. Anul acesta designerii de ambalaj s-au întrecut pe sine, afișând ținute asortate cu reacțiile adverse. Îmi pare rău că n-ați fost la spectacol, a fost o splendoare. S-a discutat intens despre cum vaccinarea a eradicat boli încă dinainte de a fi inventată, iar cei prezenți au putut vedea cu ochii lor cum era scrisă pe o foaie dovada acestui adevăr de necombătut. Toți cei de față au izbucnit în lacrimi de apreciere când au observat că pe foaie literele erau scrise cu majuscule îngroșate. Nu mai era nici un dubiu pentru nimeni. Cu toate acestea, când m-am întors în țară, au fost și oameni răi care m-au întrebat de ce sponsorizează companiile farmaceutice aceste conferințe și cum se face că acea foaie a fost imprimată într-unul dintre sediile lor. M-am simțit ofensat, desigur, după ce că am bătut atâta drum până-n insule exotice tocmai din cauză că le vreau binele copiilor și oamenilor în general, mă mai și chestionează? Ei nu știu ce obidă cruntă e să fii medic de familie, să trebuiască să scrii data corect pe trimiteri, să ții stetoscopul pe după gât toată ziua și să ai grijă ca ondularea cordonului să fie în raport cu ultimele tendințe vestimentare, să completezi rapoarte, să le oferi pacienților variante. Vă spun sincer, sunt câte unii, domnule, vai de capul lor, nici nu știu de ce vin la medic, de parcă aș avea eu de unde să știu ce are fiecare. Le-am și spus, ce-s eu, vere, ghicitoare? Dar nu pot să-l las pe om să plece așa din cabinet, cu gândul că e sănătos, nu, asta e foarte periculos, și atunci te gândești să-l ajuți, să-i dai niște opțiuni; și-ncepi să înșirui boli cu denumiri care mai de care mai sofisticate, că nu poți să-l servești pe om cu orice, unde trăim? Așa că îi pui la dispoziție ce e mai nou. Unii sunt sceptici în privința tratamentului, că de ce scrie pe prospect una, de ce scrie ailaltă. Eu le zic franc: ”Nene, tanti, crezi matale că știința e așa cu una cu două? Știu ei, producătorii de medicamente, de ce scriu că anume pastile se dau pentru anume afecțiuni”. Acuma a dat boala-n ăștia cu vaccinurile, că de ce n-avem spirt să le dăm pe piele înainte de injecție dar prevenția e prima pe lista priorităților. Păi, nu e clar? Bolnavii știu deja cum stă treaba, ce ne facem cu cei sănătoși, dacă se îmbolnăvesc? Acuma nu mai contează că nu-i săpun la baie în spital, că ai vaccinul contra hepatită și, chiar dacă o faci, ești scos. Oricum oamenii sunt prostiți de niște fiare rău intenționate să-și pună întrebarea ”dacă vaccinul te imunizează pe viață, de ce e un pericol un nevaccinat?”. Păi cum să nu fie? Ia gândiți-vă, unul care nu are serul magic în corp îl face pe cel ce îl are să se îngrijoreze pentru el. Astfel, tot gândindu-se că inconștientul respectiv ar putea face boala cea înfricoșătoare, și gândindu-se cu multă iubire de aproape, își poate păcăli creierul că e de fapt vorba despre el, căci se îngrijorează ca pentru el însuși. Atunci, anticorpii formați se teleportează în corpul aproapelui, iar cel imunizat rămâne și fără anticorpi, și cu boala nevaccinatului, chiar dacă acesta nu avea de unde să o contacteze, fiind numai vaccinați în jurul lui. Mai sunt unii care spun că n-au de ce să facă vaccin împotriva oreionului, când conținutul lui poate provoca encefalită, că sunt boli prin care organismul se imunizează cu adevărat, că e un fel de luptă pe care el însuși o câștigă și că tot ce trebuie să faci este să îi dai organismului resurse sănătoase de vitamine și minerale, că nici soldații n-ar putea lupta pe front dacă ar avea la prânz pișcoturi și antiaglomeranți. Baliverne! Vă spun pe cuvânt, pe foaia pe care scria că vaccinurile sunt eficiente, de fapt pe partea cealaltă a ei, scria mare și clar că sunt sigure. Și-apoi, ia spuneți-mi, dacă un organism se teme de un oreion, nu e slab? Păi cum să nu vadă el encefalita ca pe o oportunitate de a afla cât de puternic e, ca pe o șansă de a fi încurajat că el poate răpune boli mai grave. Asta sunt și reacțiile adverse, formule de încredere în forțele proprii. Cât despre cei ce afirmă că provoacă autism, în calitate de specialist, îi sfătuiesc să citească mai bine prospectul, nicăieri nu scrie asta. Și dacă tot nu sunt convinși, îi invit respectuos să vizioneze reclamele noastre, pardon, adică ale producătorilor de vaccinuri. Acolo ar putea să observe cât de albe sunt halatele celor din reclamă, păi cum să nu ai încredere în oameni care se îngrijesc atât de mult de ei înșiși? Dacă n-aș fi deja imunizat pe vecie și după ea, le-aș face pe toate, dar sunt deja apărat de orice boală, singurul lucru care mă neliniștește este grija pentru cei sănătoși. Așa este, eu am făcut alte tipuri de vaccinuri, cu alți excipienți și alte tulpini, și nu cu șase tulpini de virus odată, dar eu am încredere în generația tânără că e mult mai puternică decât noi. Niște tembeli chiar sugerau că ar trebui făcute teste de imunitate înainte de administrarea unei tulpini de virus în organism, că poate nu ar face față, că cică ar putea să nu fie pregătit organismul unui nou-născut pentru a lupta contra unei boli, fie ea și atenuată, sau pentru contactul cu o anumită cantitate de substanțe chimice; că vor să știe cum amorțim virusul, că nu știu ce. Îi dăm o țuică, logic! Mai sunt niște speculații cum că mercurul ar fi toxic sau că substanțele chimice nu sunt testate îndeajuns, că nu se cunosc efectele pe termen lung, că dacă nu-s periculoase atunci de ce există o doză maximă admisă, că de ce sunt trecute efectele adverse la ”alte informații”, că de ce nu e trecută concentrația de substanțe chimice. Aiurea! De ce credeți că plâng bebelușii la naștere? Că se știu nevaccinați, de-aia! Le e frică, sărăcuților de ei. Păi cum să nu se simtă ei în siguranță în mâinile celor care au recoltat țesuturi din maimuțe, iepuri, fetuși avortați și altele, special pentru ei? Avem inclusiv semnăturile pisoiașilor de patru luni cum că sunt mai mult decât fericiți să-și doneze plămânul pentru binele sistemului medical. Păi cum să nu iasă ceva bun din suferința altor ființe? Ce, friptura nu-i bună? Oricum, stați linștiți că în timp ce le smulgeam celulele din corp, toți puii de animale priveau la desene animate. Noi nu putem să dormim noaptea de grija oamenilor, de aceea mergem la masaj în timpul zilei și ațipim acolo. V-am zis, e crunt să fii medic de familie, plus că trebuie să înveți foarte mult despre specializările medicale, ca nu cumva să-l trimiți pe cel cu genunchiul zdrelit la O.R.L. Vă zic, suntem niște eroi, și nu c-o spun eu, vă invit să priviți statisticile: 3 din 5 pacienți nu se mai întorc la noi în cabinet după ce le oferim tratament. Bineînțeles că apar și invidioșii care scornesc tot felul de zvonuri cum că nu avem de unde să știm dacă s-au vindecat, au găsit pe altcineva cu adevărat pregătit sau li s-a găsit un loc lângă alții tăcuți pentru perioadă nedeterminată, scorneli din astea. Oricum, vă promit că cu prima ocazie când voi redeveni copil am să fiu primul care-și face vaccinurile. Le fac pe toate odată. Ce, victime ale vaccinării? Unde sunt, domnule, fățarnicii ăștia?! Îi voi da în judecată pentru calomnie de gradul întâi și insultă grosolană. Criminali ce sunt, păi din cauza lor vin toate bolile, că le determină să vină să ne arate ele nouă, dacă nu le luăm în serios. Dacă am un mesaj de transmis celor care au plecat la vaccinare cu copilul sănătos și s-au întors cu el de nerecunoscut? Păi să fie siguri că nu au plecat cu altul, știu eu? Că se mai fac confunzii. Sau să se asigure că nu se preface de câțiva ani că e paralizat, știți, copiii tind să se-ntindă cu joaca. Una peste alta, conferința a fost un succes, culorile de pe ambalajele medicamentelor sunt mult mai prietenoase și mai jucăușe, toți participanții au votat în unanimitate că medicamentele, deși tratează doar efectul și cel mult ar putea ameliora simptomele și în nici un caz să vindece, cu siguranță că ele sunt singura metodă pe care o putem folosi pentru a rezolva o problemă pe care nu o cunoaștem cu adevărat. A fost ales și medicamentul anului, dar nu vă pot dezvălui identitatea lui, e o surpriză. E adevărat că a existat și un incident în ultima zi de conferință, ulterior celui care a avut în prim plan distribuirea de suveniruri, dar mai însemnat ca urmări – s-a declanșat o bătaie generală fiindcă nu am căzut de comun acord ce boală să poarte numele cui.

 

 

 

De ce pică para mălăiață și nu o plombă cu aromă de vanilie?

– Bună ziua, de ce protestați?

– Fiindcă nu știm să susținem. Și nici n-avem timp.

– Și pentru ce protestați?

– Corect este împotriva cui sau cărui fapt.

– Așa este. Deci?

– Păi noi protestăm împotriva celor care sunt contra părerilor noastre.

– Mai exact?

– Împotriva oricărei ființe care nu este de acord cu noi.

– În ce privință?

– În oricare.

– Și acum împotriva cui vociferați?

– Împotriva fructelor.

– Cum adică?

– Uite-așa. Ni s-a luat să tot vedem pomi cu crengi cocoșate de fructe, cine spune că asta le e menirea? Unde sunt drepturile lor? Cum e posibil ca în secolul douăzeci și unu să existe atâta presiune din partea societății asupra lor? Ce, nu pot fi meri dacă nu fac mere? Poate vor să facă altceva în viață, nu mere. Dacă vor să fie pom ornamental într-o curte cu gazon și piscină? De ce să nu aspire la ceva mai mult?

– Atunci nu mai sunt pomi, sunt copaci.

– Și cine spune că nu pot fi copaci dacă ei decid asta?

– Și cine spune că pomii și-ar dori să fie altceva?

– Noi, Mișcarea Poministă. Și nu începeți cu natura că imediat începem alt miting. Să ne arate unde sunt scrise legile ei, că prea se crede atotcunoscătoare. Chiar zilele trecute am înaintat o plângere împotriva acestei așa-zise naturi, ni se pare de neconceput încălcarea dreptului la libertate al tuturor, nu doar al oamenilor.

– Ce vreți să spuneți?

– Spre exemplu, de ce picăturile de ploaie sunt compuse din apă, ce norii nu și-ar dori să fie mai sofisticați și să care picături de limonadă? Sau cum ar fi o ploaie de caffe-latte? E?

– Mda…

– Chiar poimâine vom avea o paradă a rodiei în care vom protesta împotriva lipsei de simpatie față de drepturile PTGHT.

– Mai specific?

– Drepturile Pantofilor cu Toc De a se Considera Ghete și de a fi purtați cu șosete.

– Și pentru ce altceva mai militați?

– Pentru dreptul la liberă exprimare al soșelelor cu două benzi, dreptul unei jumătăți de a nu fi confundată cu cealaltă, dar de a putea pretinde, la nevoie, că este sora ei geamănă, dreptul piciorului stâng de a soma natura să-i răspundă în termen de douăzeci și cinci de zile de ce nu se află în locul piciorului drept, dreptul codului civil de a fi descifrat din motive comerciale, dreptul pantalonului de a primi răspuns la întrebarea ”cine a fost primul, nasturele sau fermoarul?”, dreptul gemenilor de a fi numiți frați leu sau balanță, după zodie, dreptul exprimării de a fi liberă să se supună tăcerii, dreptul dungilor verticale de a le numi pe cele orizontale ”niște obosite”, că prea stau întinse tot timpul, dreptul dungilor verticale de a se simți ofensate și a reacționa ca atare, precum și pentru multe alte drepturi pe care le considerăm vitale.

– Și cei pe care se presupune că-i reprezentați ce părere au despre toate acestea?

– Nu știm, nu i-am întrebat. Bine, am fost și ocupați.

Întunecat de ziuă

Deschise ochii cu un soi de zbucium scurt și parcă privea înapoia lor. O beznă lăptoasă curgea dimprejur, năvălind peste încercările sale de a respira adânc, sufocându-l. Un strigăt se desprinse din disperarea cu care se târa prin întuneric și căzu în adâncul lui ca un trăsnet. Înaintă pe muchiile coatelor și tâmpla i se izbi de un perete mâzgos. Un miros puturos și greu îi astupa nările și îl lovea în toate simțirile, căutând să-i nimicească suflul. Nu știa dacă fugea de viață sau de moarte, dar simțea clipele ca pe niște gheare ce-i spintecau orice încercare de a mai fi. Se ghemui în ceea ce-și închipuia că era o băltoacă, fără a-și da seama dacă era un semn de capitulare sau nu. Un mârâit cutremurător i se urcă pe șira spinării și-i zgudui timpanele. Dădu să se ridice, însă trupul i se cufundă într-un noroi clisos. Ridică la-ntâmplare o mână, ca și când șansa n-ar fi avut de ce să-l apuce ca să-l scoată de-acolo. Brusc, se trezi rostogolindu-se ca o poamă pe jumătate stricată, azvârlită într-o vale plină de mărăcini. Cu cât se ferea mai tare, cu atât înțepăturile erau mai adânci. Sângele-i țâșnea prin piele, părăsindu-i în goană corpul ca o victimă ce scapă din lanțurile torturii. Se prăbuși într-un nor de praf. I se păru că aude niște voci în depărtare, încercă să-și ridice capul, fără să izbutească. Deschise gura și dinții i se încleștară pe dată. Zeci de bice îl împresurară și începură să-l izbească sălbatic, răcnind ca niște vorbe de ocară expectorate de o furie de nestăpânit.Totul începu a se învârti amețitor, iar golul din el se umplea cu o iuțeală covârșitoare de gunoaie de tot felul. Înghițea spurcăciuni fără să se poată opune câtuși de puțin. Aștepta sfârșitul ca pe o ultimă și singură salvare. Se desprindeau dinăuntrul său toate lacrimile neplânse, răspândind ace de gheață ce străpungeau tufele de mărăcini. Curând toată valea fu acoperită de un veșmânt înghețat, iar rotirea furtunoasă încetă. Un fir de vânt rece trecu pe deasupra trupului său încremenit și-i adună șiroaiele de sânge într-unul. Șuvița roșie înainta lin printre acele de gheață, accentuându-le strălucirea. Un cor de râsete ca un vuiet împânzi valea. Era imnul iertărilor de sine înălțat deasupra lui de ușurința cu care lăsase să-i scape printre degete petala de frumusețe culeasă cu atâta chin. Nici nu știa când o scăpase, căutase îndelung s-o dăruiască cuiva care o putea avea în grijă mai bine decât el. Nu băgase de seamă că se pierduse de sine atunci când lăsase întunericul să pătrundă în sufletul său. Albul pătat nu mai e alb, aproape pur nu există. Pata întunecoasă se întinsese iute ca o picătură de cerneală scursă pe sugativă, numai că ea nu se mărginise pe o bucată de alb, ci jinduise a-l învălui cu lăcomie pe tot. Dar el nu știuse că e o greșeală să fii îngăduitor cu întunericul. Încă mai respira. Câțiva fluturi își luau zborul de pe vârful nasului său, unul câte unul, pornind dintr-o suflare care nu era a lui, ci a câtorva rămășițe de bună purtare. Zăcea încâlcit fără habar de nimic. Întinderea de alb din jur era o splendoare pe care o putea îmbrățișa doar un cer de inimi strânse laolaltă. Fluturii aveau un zbor suav, ca un cântec de leagăn șoptit de un fulg ce se plimba agale pe corzile unei harpe. Deschise ochii cu greu, de parcă ar fi stat atârnate stânci de pleoapele lui. Nu vedea decât o potecă prăfuită care urca la deal, iar împrejur negura plutea nestingherită. Se ridică secătuit de puteri și porni la drum. Sub tălpile încălțărilor lui se aflau două ace de gheață, dar nu știa de ce avea impresia că pașii îi calcă pe bătăi de inimă.

Răspântia

– De-ar fi să jur că nu-mi asum dreptul viață, ar fi o simplă-mprejurare poleită cu recunoștință, îmi e de-ajuns că am străpuns prin suprafață, luând puterea de a fi drept o povață. Nimic nu-mi dăruiește-ntâietatea, te rog să-mi ierți pornirea de a lua cuvântul, de mi-ar fi fost o călăuză chiar dreptatea, mi s-ar fi spulberat în prim impuls avântul.

– Nici n-are rost să te căiești pentru că ești, căci dinaintea rostului stă totdeauna firea, trecutului îi vine bine și dezamăgirea, la fel cum e prilej bun de odihnă faptul că te mai poticnești.

– Dar cum era acolo sus? fiindcă-nălțimi mai mari ca înflorirea nu se pot atinge, Înțelepciunea razelor e reflectată în apus, ori clipa e de partea celui ce învinge?

– Între petale nu se află trădători, cum printre stele albul norilor pălește, luptele nu se dau vreodată între flori, iar calea dreaptă nu se nimerește. Zborul nu se-nfiripă pe mărimea unei aripi, iar ochii nu pătrund suflu de suflet, arta de-a admira se naște-n dragostea de a clipi și simfonia simțului are pe portativ și-un tunet.

– Ce va să fie voi primi cu drag, iar întâlnirea noastră-i binecuvântare, între bine-ai sosit și rămas bun e uneori o adiere, din limpezimea sentimentului se cerne gândul vag, menirea merge dincolo de vrere, tăișul negurii se rătăcește în uitare.

– În capătul din urmă se ivește o sclipire, e poarta devenirilor înălțătoare, vei ști dacă ai reușit să-ți dărui viața întru împlinire din cât de drept pășești în drumul spre plecare.

Din adâncimea ființelor ce nu ne spun o vorbă, căci felul lor de a trăi grăiește totul.

Târâș spre infinit

Mari adevăruri răsună din voce de copil,

Înțelepciunea prin candoare ne vorbește,

Rațiunea se apleacă-n chip umil

În fața inimii care din piept zvâcnește.

 

Un singur gest îngroapă miile de vorbe

Ce murmură neîntregitul ideal uman,

Sufletele însetate de speranță

Se-adapă dintr-o lacrimă ce stinge un vulcan.

 

În plecăciunea firului de iarbă îndoit

Stă neclintită onorabila purtare,

Parcursul unei vieți pe dată se găsi izbit,

O simplă adiere-l doborî,

Își ridicase fruntea peste rostul oricărei viețuitoare.