E unul dintre momentele în care-mi dau seama cât de norocoşi sunt toţi cei care văd. Nu mă-doiesc că întunericul din ochii celor pentru care e mereu noapte are destulă fantezie. Dar nimic nu se compară cu admirarea pe viu. Cine-i doamna care se-ascunde-n iarbă de lumină? Asta caut să aflu şi eu. Poate că nici nu se ascunde, poate că doar stă puţin întinsă pe cel mai moale pat din câte ar putea să existe. De unde ştiu că e o doamnă? Are un stil suav de a sta ghemuită şi trăsături delicate. Nu puteam crede decât că e o ea, mai ales că frumuseţea e de gen feminin. De ce nu respiră? N-are nevoie să respire, trăieşte indiferent de formă sau conţinut. Marginile ei sunt aripi, unele sunt strânse iar altele au vârfurile scoase afară. Umbra florilor uscate pe care o oglindeşte e-un dans al vieţii lor. Şi nu-i nevoie să se mişte ca să le simţi ritmul, să le-asculţi melodia. Nu e nimic de spus şi nimic de interpretat. Liniştea e o tăcere pentru care nu există suficiente cuvinte ca s-o descrie. Nici infinitatea celor ce pot fi inventate nu e de ajuns. Tot ce se trăieşte intens e fără cuvinte. Să fie oare liniştea făptura care parcă pluteşte stând? Sau poate doar imaginea ei. O fi sublima pace, ori bucuria în chip lin? Ar putea fi… şş… orice, dar lasă vorba, trăieşte… Şş… şş…
Mulţumim doamnei Gabriela Pandelescu pentru fotografie.
Sursă foto:
laizvor.com 