– Ce zici, mergem?
– Unde?
– În lume, acum.
– Nu ştiu ce să zic…
– Haide!
– Şi unde am putea merge?
– Oriunde, peste tot!
– Peste tot e la fel… frumuseţe la tot pasul, luptă şi tandreţe, râuri repezi, ape line…
– Da, e-adevărat, dar nu vrei să vezi răsăritul din altă parte? Nu eşti curioasă câtuşi de puţin?
– Luna nu apare niciodată la fel, norii pictează cerul cu fiecare mişcare, stelele dansează până în zori, iar vântul trece să mă salute mereu, uneori mai grăbit, alteori mai domol. Toate sunt aceleaşi, dar de fiecare dată altfel de minunate. Uită-te cum se colorează văzduhul în fiecare zi! Galben, roşu, ruginiu, portocaliu, vişiniu, nuanţe şi culori plutesc pe suflul naturii. E toamnă, dar copacii nu rămân goi, doar trimit frunzele în zbor către pământ. Ele au ocazia să zboare. Cum să plec de aici?
– Iartă-mă, sunt un nerecunoscător…
– Ba nu, eşti doar un visător care uită să mai deschidă ochii. Priveşte în jur, uite visele frumoase pe care ţi le urează lumea înainte de culcare fără să ştie ce sunt. Iată, poţi vedea un vis la lucru, care nu poate face altceva decât să trăiască iubind şi să inspire. Atât. Cum aş putea să plec din locul în care am fost atinsă de picătura care mi-a dat viaţă şi mângâiată de o rază de soare ce m-a scos la suprafaţă să văd lumina. Poate că nu le voi mai revedea niciodată întocmai pe ele două, dar tot ce-am trăit mă încredinţează că merită să aştept până la sfârşit. Aici, unde ne-am întâlnit întâia oară.
Mulţumim doamnei Melania Dima pentru fotografie.
Sursă foto:
laizvor.com 