Lumini puneau de strajă frumuseți în ziduri,
Culorile-nfloreau în țevi de pușcă,
Frânturi de infinit se oglindeau în cioburi,
Un laț își spânzurase scopul de o cușcă.
Venise dimineața-n straie albe,
Vântul purta pe aripi începuturi,
Din frunze găurite-și luau avântul fluturi,
Tulpini se ridicau din adâncimi ca picăturile din puțuri,
Visele răsăriseră-n vâltoarea clipei,
Timpul nu izbutise să le-ngroape.
Mama noastră e un trunchi cu părul verde. Suntem legate de ea prin iubire şi nu vrem să ne desprindem din palmele ei delicate. Inima ei ne ţine în braţe, de aceea noi ne putem despărţi doar o singură dată şi definitiv. Viaţa noastră are sens numai împreună. Trupul ei e un portativ, iar vântul suflă de sus în jos cu luare aminte. Aşa se face că din liniştea dulcilor tăceri se înfiripă glasul unui clarinet. E vocea pe care o poţi vedea cum prinde culoare pe ram şi înfloreşte sufletele. E o şoaptă care curge pe câmpii şi cântă valsul compus de roua dimineţii. Zorii sunt orchestra care este în acelaşi timp şi inspiraţia lucrărilor. Graiul veşniciei e oglindit în culorile dimineţii. Ascultă simfonia liniştii sufleteşti, de acolo vine ritmul celei mai curate trăiri.
Mulţumim domnului Adrian Măcincă pentru fotografie.
Sursă foto:
Toamna revarsă culori peste viaţă. Un pictor mai iscusit şi mai harnic nu se putea găsi. Un tablou se aşterne la fiecare pas, iar în fiecare zi acelaşi peisaj se recompune într-o imagine la fel de unitară. Pânza pe care pictează toamna trăieşte, se modelează după cum o inspiră norii. Norii sunt un fel de olărit divin, dar toamna ei se grăbesc să lase cerul liber. Eleganta doamnă intră pe cărarea unei noi zile însoţită de parfumul zorilor. Toamna toate frunzele zboară, pământul este reîmblânzit de umezeală şi gâzele ne arată că grija zilei de mâine e doar o scuză pentru a nu trăi prezentul. Acum avem şansa de a vedea eternitatea în coborârea lină a unei frunze. Doamnă Toamnă, aminteşte-ne de câte ori poţi că viaţa e o clipă retrăită în infinite feluri; veşmintele tale sunt făcute dintr-un fir de poveste care ajunge până în rai. Când tu apari, stelele de pe cer vin ziua printre noi, ne luminează sufletul să vedem că avem destul loc în el pentru toate câte există.
Brumă, tu, suflu de iarnă, soare cald voios pe boltă, frunze verzi de primăvară… toamna, patru anotimpuri pe-o vestă multicoloră.
Mulţumim doamnei Nancy Vâjâianu pentru fotografie.
– Ce zici, mergem?
– Unde?
– În lume, acum.
– Nu ştiu ce să zic…
– Haide!
– Şi unde am putea merge?
– Oriunde, peste tot!
– Peste tot e la fel… frumuseţe la tot pasul, luptă şi tandreţe, râuri repezi, ape line…
– Da, e-adevărat, dar nu vrei să vezi răsăritul din altă parte? Nu eşti curioasă câtuşi de puţin?
– Luna nu apare niciodată la fel, norii pictează cerul cu fiecare mişcare, stelele dansează până în zori, iar vântul trece să mă salute mereu, uneori mai grăbit, alteori mai domol. Toate sunt aceleaşi, dar de fiecare dată altfel de minunate. Uită-te cum se colorează văzduhul în fiecare zi! Galben, roşu, ruginiu, portocaliu, vişiniu, nuanţe şi culori plutesc pe suflul naturii. E toamnă, dar copacii nu rămân goi, doar trimit frunzele în zbor către pământ. Ele au ocazia să zboare. Cum să plec de aici?
– Iartă-mă, sunt un nerecunoscător…
– Ba nu, eşti doar un visător care uită să mai deschidă ochii. Priveşte în jur, uite visele frumoase pe care ţi le urează lumea înainte de culcare fără să ştie ce sunt. Iată, poţi vedea un vis la lucru, care nu poate face altceva decât să trăiască iubind şi să inspire. Atât. Cum aş putea să plec din locul în care am fost atinsă de picătura care mi-a dat viaţă şi mângâiată de o rază de soare ce m-a scos la suprafaţă să văd lumina. Poate că nu le voi mai revedea niciodată întocmai pe ele două, dar tot ce-am trăit mă încredinţează că merită să aştept până la sfârşit. Aici, unde ne-am întâlnit întâia oară.
Mulţumim doamnei Melania Dima pentru fotografie.
Sursă foto:
Ce crezi că ar face un brad cu două picioare? Eu cred că ar rămâne pe loc, rădăcinile lui îl fac să se simtă parte a pământului din care s-a înălţat. Să fie legat de el ar fi fost prea puţin. De ce ar vrea să plimbe prin alte locuri, când pentru el să crească drept înseamnă totul. Nicidecum, el nu stă niciodată, el creează de pe loc. De ce să vrea să vadă, când ştie? De ce să afle, când simte? De ce să treacă munţii? Locul lui e lângă ei. N-are nevoie să meargă, a ajuns departe făcând paşi în sus. Aici iarba schimbă peisajul în fiecare anotimp, stânca are toate veştile bune din lume, iar râul cântă pentru adâncurile fiinţelor. Nu-i de mirare că prin aceste locuri păsările ascultă mai mult decât ciripesc. Cum ploaia vine ca şi cum s-ar întoarce acasă, oamenii locului ies afară şi-o primesc ca după un dor prelung. Ei nu se feresc de ploaie. Nu culeg buchete de picături, dar inspiră adânc parfumul curat al ploii. Aici picăturile sculptează şi timpul modelează. Ce să facă bradul cu două picioare? Le răstoarnă din poziţia mersului şi face aripi din ele. Apoi le lasă la îndemâna oricui. El nici în zbor n-ar putea să-şi părăsească destinul.
Mulţumim domnului Nini Porojan pentru fotografie.
Sursă foto:
laizvor.com 