S-au așezat pe o colină, la amurg. Iarba moale parcă era leagănul verde pe care se balansa ușor bucuria că erau împreună. Ea își așezase capul pe umărul lui și priveau amândoi în zare. Se cufundau în asfințit de parcă se uitau unul în ochii altuia.

Tăceau pentru că acum cuvintele erau de prisos. Dacă ai fi spus că bătăile inimilor se completau una pe alta n-ai fi exagerat cu nimic. Știau foarte bine că acest început frumos nu chezășuia un viitor la fel. Dar asta nu-i impiedica să se arunce în adâncimea generoasă a clipei de față. Cădeau în fericirea momentului și nu se puteau opri.

Curând se întunecă. Stelele parcă erau sclipiri din ochii lor. Au umplut și cealaltă jumătate de lună cu îmbrățișarea lor. Și-au dat seama că nici nu auziseră greierii. Au zâmbit. El și-a petrecut gingaș vârful degetului mare peste pleoapa ei și a coborât la fel de lin pe obraz. S-a oprit abia când a atins vârful bărbiei. I-a sărutat buzele blând și, pentru câteva secunde, timpul pur și simplu nu a existat.