Se dezgolesc copacii-ncetișor,
Se-agață viața de câte-o secundă,
Frunzele cad răpuse-ntr-un decor sonor,
Își dau ultimul suflu, dar cine să-l audă?

Lumea-i cu ale ei de când se știe,
Nu vede altceva decât himere,
De un’ să afle ea că e o tragedie
Că frunzele nu au la ce să spere?

Dar nu e toamna cea ce seamănă tristețe
Peste un veac întunecat și-n zori de zi,
E numai nepăsarea care îmbracă multe fețe
Și murdărește cu dispreț recunoștința de a fi.