Tăcerea ta e ca o coadă către moarte,

O așteptare a cărei împlinire n-o aștepți,

Și piatra poate-ar înșira câteva șoapte,

Dar pregetarea ta de a vorbi e ca o transformare-a inimii în tolbă de săgeți.

Și culmea e că tolba e de fapt o țintă,

În liniștea ce prevestește-un uragan interior,

Se-avântă ascuțitele nelămuriri într-o neliniște iuțită

De-acel covârșitor sentiment zdruncinător.

Tăișul unui ”imposibil” m-a răpus teribil,

Nici fruntea nu se mai poate ridica,

Poate c-am vrut să fac dintr-un absurd un strălucit posibil,

Și-acum sunt nevoit s-accept înfrângerea chiar înainte de a încerca.

După cum vezi, nu-s demn de nici un fel de luptă,

Am renunțat fiindc-am gustat dinainte-amărăciunea neîmplinirii,

Deși ești dintr-o plăsmuire neasemănată ruptă,

Nu am de-ales decât să țes povara urgisirii.

Să știi că am plutit pe-un legănat de vis,

Într-o iluzie care-și făcuse cuib pe-un fir de tresărire,

N-am apucat măcar să cred ce mi-am promis,

Și m-am trezit sugrumat de propria amăgire.