Poate că nici n-aș vrea să știu, probabil că nici n-aș putea-nțelege,

Poate c-acel “acum” era deja târziu, pesemne că nu coroana arată cine-i rege.

Poate că din corzile viorii una s-ar fi desprins, îndurerată de-atâtea sunete pustii,

Și arcuirea i s-ar fi prefăcut în lacrimă, cârpind acorduri mute în ritm de elegii.

Poate că-ntreg parfumul florii l-ar fi risipit un vânt în goana-i nebunească,

Poate că vorbele ce s-ar fi spus sub bolta albăstrie ar fi făcut-o să-nnegrească.

Poate că flacăra unui surâs senin ar fi pârjolit o foaie-mpăturită-n șovăială,

Iar nepăsarea ochilor ar fi făcut tot versul dinăuntru să dispară.

Poate că zilele s-ar fi-mbrăcat în mantie de stele căzătoare,

Poate că nopțile ar fi fost numai reci și fără vise, fără lumini în felinare,

Poate că într-un unison de două umbre s-ar fi-mpletit un dans frumos,

Ca mai apoi să se arate doar un șchiopătat de aripi nerod și odios.