La umbră de sine

Un pion cam visător

Se credea o piesă rară

Și, parcă plutind pe-un nor,

Tot ședea cu pieptu-afară.

Într-o zi, măria sa,

Așa semeț cum era,

Peste umăr se uită

Și îndată raționă:

Trebuie că-s cam valoros,

Tura șade mai în dos,

Chiar și calul e în spate,

Sunt făcut s-ajung departe.

Făcu el un pas în față,

Mai făcu vreo doi sau trei,

Și privind ‘napoi cu greață

Îi văzu pe toți lachei.

Ba se și miră sărmanul

Cum de n-are el coroană,

Deși-i primul în coloană,

Cum, nu-i vede lumea rangul?!

Și cum cugeta acestea,

Un cal iute-i curmă drumul

Și s-a dus pe tablă vestea

C-o să ieși primul din joc

De vei face pe nebunul.

Gălăgie pe hârtie

Două ipoteze se certau de zor

Și aveau impresia că fac treabă bună,

Una se credea un fel de precursor de revizor,

Cealaltă visa că scoate soarele după furtună.

Amândouă, foc și pară, socoteau că au dreptate,

Că fără una sau alta, rațional, nu se mai poate,

Argumente, zarvă mare, socoteli dădeau în pârg,

Zăceau munți de presimțiri despre ce va fi în târg.

Dup-o anumită vreme, larma s-a mai potolit,

Doar un scâncet de necaz se mai auzea mocnit,

Concluzia s-a pronunțat ca la judecătorie:

Toate nu au fost în fapt decât praf de teorie.

Elogiu pentru un gând amar

Poate că nici n-aș vrea să știu, probabil că nici n-aș putea-nțelege,

Poate c-acel “acum” era deja târziu, pesemne că nu coroana arată cine-i rege.

Poate că din corzile viorii una s-ar fi desprins, îndurerată de-atâtea sunete pustii,

Și arcuirea i s-ar fi prefăcut în lacrimă, cârpind acorduri mute în ritm de elegii.

Poate că-ntreg parfumul florii l-ar fi risipit un vânt în goana-i nebunească,

Poate că vorbele ce s-ar fi spus sub bolta albăstrie ar fi făcut-o să-nnegrească.

Poate că flacăra unui surâs senin ar fi pârjolit o foaie-mpăturită-n șovăială,

Iar nepăsarea ochilor ar fi făcut tot versul dinăuntru să dispară.

Poate că zilele s-ar fi-mbrăcat în mantie de stele căzătoare,

Poate că nopțile ar fi fost numai reci și fără vise, fără lumini în felinare,

Poate că într-un unison de două umbre s-ar fi-mpletit un dans frumos,

Ca mai apoi să se arate doar un șchiopătat de aripi nerod și odios.

Arta de a fi

În rotunjimea pânzei vântul, cu simț artistic pur,

Brodase brațe de aproape pentru îmbrățișări depline,

Ai crede c-aste fapte-s împletite pe cărări alpine,

Nu-i musai măreția să steie la-nălțime,

Din când în când coboară-ți respectuos privirea, te conjur.

Din vârf de pensulă divină, un bob de frumusețe

Făcut-a să-nflorească speranțe în culori,

Pictura prinse viață, contururi de esențe

Au modelat în tâmple visuri de trecători.

Nu știu de-a fost chemată, însă cu drag veni,

Sublima inspirație păși în ritm de puls,

Ar fi avut aceeași gingășie și chiar de l-ar fi smuls,

Așeză blând fruct de idee ca hrană pentru gând,

Aduse-ntr-o mireasmă un vis pictat pe zare,

Parfumul unei de dimineți cusu în simț candori de floare.

Ce muză, ce tablou, ce forță creatoare!

Din ceruri coborâră pe stropii de splendoare

Sclipiri ce joacă-n umbre surâsuri de lumină,

Vecia-ntinse clipei o mână protectoare,

Din vârful unui toc se arcui un rost

Al timpului care-n decor plantase-o urmă de rugină.

Furtună în adâncuri

furtuna-pe-mare

În negura zilelor noastre de apus,

Cete de morți ce simțu-și azvârliră

Vin să ne-nvețe cum și-au dobândit dreptul la viață,

Cerându-i în genunchi mândriei milă.

Cum, n-ați văzut leșuri de existențe

Cum spurcă zorii cu priviri pizmașe?

Parcă din ciudă s-au născut pe-această lume,

Mârșave fapte vin din mințile lor lașe.

N-ar recunoaște-n ruptul capului

Că unicul lor merit e disprețul,

E singurul pe care-l câștigă drept,

Se-mbată cu veninul ocrotit la piept

Și cer urmașilor să le plătească prețul.

Ce hâd morman de inimi crude,

Ce crunt ospăț cu colți pe care-i ascute umbra,

Cum mușcă javrele petale de candoare!

Nu-i nimeni să le strângă-n laț putreziciunea,

Nu-i nimeni să le curme blasfemia?

N-a mai rămas nici o scânteie de ardoare,

Permitem ca din vorbe dulci, sfidând onoarea,

Să fete pe la colțuri infamia?

Unde-i stimabila purtare,

Vorba de duh ce cheamă plecăciunea,

Unde-s virtuțile ce plămădesc cu osteneli recunoștința,

Doar pentru desfătări sacrifică ființa

Ce-are mai scump din ce i-a presărat pe chip minunea?

De câte ori să-nchidem ochii în fața ororii,

Cu câtă josnicie să privim în lături,

De ce să trecem puntea cu rușinea

C-am ridicat în slăvi lucirile comorii?

Ne arde-n tâmplă licărirea-i falsă,

Ne bate pe obraz lumina,

E locul ei acolo sus, pe cer,

Dar noi am vrut-o-n fiecare casă.

Pe boltă e destulă pentru toți,

Ne are-n grijă și cu drag pe fiecare,

Dar noi ne-ascundem sub acoperiș,

Așteptând izbăviri din culmi de felinare.

Frumosul gând răsună-n golul dinlăuntrul nostru,

Copilăria ni-l păstrase pentru când vom crește mari,

Făcut-am imnuri din strigăte de disperare,

Năravului îi devenirăm tributari.

Adio inocență și magie,

V-am sugrumat suflarea din nesocotință,

V-am alungat prin suprimări neîncetate,

De-aceea să vă-ntoarceți nu e cu putință.

Cum de-a ajuns o lespede piatră de temelie,

Ce-acoperă de secole adevărata față,

De ce am cutezat să presărăm minciuni pe glie,

De ce ne-am coborât cu bună știință într-atât,

Încât în fața a ceea ce suntem azi

Ne’nduplecatul viitor rămâne mut?

Suntem groparii viselor ce încolțesc în suflet idealuri,

Rânjim rostogolind frânturile ultimei speranțe,

Se prăvălește morala în urale

La poalele grămezilor de nepăsare.

Nu ne-am născut ca să trăim întocmai până când

Din conștiință lacrima șiroi curgând

Să ne dezvăluie lucida cugetare cum că potul

E numai să te dăruiești deplin,

Să lași întruna de la tine, căci mereu ai totul?

Plânge văzduhul ofilite frumuseți

Zădărnicite-n chip meschin de euri deocheate,

S-a-ntunecat cu dezolare răsăritul,

Jignire i-au adus omagiile trucate.

Mișei mai suntem, fățarnici cu năframă,

În văi ar trebui să tune cuvântările tăioase,

Îndrugăm adevărul într-un aparteu,

În schimb, răsună un blestem pocit

Și sfarmă cântul pâlpâirilor duioase.

Ticăloșie infatuată, ia aminte,

Din cerul înstelat va coborî năprasnica furtună,

Cu străluciri te va orbi sublimul,

Așa, continuă să te-ndopi,

Căci el te va-neca, preaplinul.

Sursă foto:

http://bit.ly/2fX7RQh

Călătorie de-o clipă

img_20160825_190702

Acolo sus nu se aude nimic despre dispreț,

nimeni nu știe de vreo laudă sau roluri,

căci nu există țintă, limită sau scop,

sau destinații desemnate de imbolduri.

 

Acolo se întinde simțul unui vis,

nici ploaia n-a-ndrăznit să strecoare-o picătură,

acolo dorul are profunzime de abis,

iar înțelesu-ți iese-n cale ca un vecin în bătătură;

nu-i loc de azi, de vremuri sau de vreme,

de cântec, gânduri sau de semne,

nu-i chip să cauți capătul vreunui fir de sens,

ori să măsori o clipă cu vârful unui puls imens.

 

Acolo s-a ivit un cor de trei suflări

ce-adună tot aproapele din depărtări,

acolo-s aripi ce poartă-n zboruri infinitul,

parcă la fel ca valul ce lucește-n soare,

tăceri care croit-au din bătăi de inimi începutul,

lumini care pictează veșnicia pe un colț de zare.