Când gândul ți-e secure cu vrajba ascuțită,
Și răbufnirea te sfătuiește ce să faci,
O singură cărare este cea nimerită,
Să taci, să taci, să taci.


Chiar de izvorul de concluzii vădește nedreptatea,
Iar clocotirea dinăuntru te-mbie ca un vraci,
Dacă urechea ce te-aude cată spre șoapte pe la colțuri,
Acordă-ți libertatea să taci, să taci, să taci.


Înghite-ți vorbele cu care-ai zugrăvi disprețul,
Ca unul dintre-acei circari dibaci,
Ca niște săbii îți vor spinteca lăuntrul,
Dar uneori asta-i izbânda: să taci, să taci, să taci.