Asta spune râul când coboară la vale – și ploaia, și visul, și inspirația. Tot ce vine de sus ajunge la toată lumea. Tot ce vine de sus se dăruiește deplin, fie că e rază de soare sau sunet de aripi. Dacă putem admira ceea ce vedem înseamnă că suntem capabili să iubim ceea ce simțim.  Simți apa, fără s-o atingi, fără s-o asculți? Ți-ai imaginat cum trăiește o piatră, ce-ar putea gândi ea? Ai urcat până-ntr-acolo unde norul stă față-n față cu răsăritul? Ce schimbi de replici ar putea fi între ei, înainte ca soarele să se arate întregului pământ? Ce bine că nu vom ști niciodată lucrurile astea! Putem visa la ele în fel și chip, ne putem închipui orice. Acest ”orice” e însăși libertatea pură. Firește că visul vine de sus, altfel aspirațiile lui n-ar putea fi atât de înalte. Acolo e lumea rugăminților care s-au ridicat peste puteri, acolo e patria celor ce se-mplinesc fără să fie mai întâi rostite.

 

Un mărăcine la margine de râu de-aș fi,

Și tot aș ști ce-nseamnă să-nflorești,

Un susur blând în mintea unui surd ce desena câmpii

Învie gândul și voința din farmec de povești.

 

Iubită apă, treci iute fără-n urmă să privești,

Se prăvălesc la vale năzuințe,

Prin simplul fapt că te iubesc, îmi dovedești că ești,

Așa-i șoptea din nemișcarea lui eternă,

Plină de patimi și fără de dorințe.

 

Un mal bătrân în care a săpat conștiința

Se pregătea de-o viață să rămână,

Căci îi pleca tot ce-i era mai drag odată cu ființa,

Și iată că din veșnicia de-ntâmplări

Tot clipa rămânea peste suspinul lui stăpână.