La umbră de sine

Un pion cam visător

Se credea o piesă rară

Și, parcă plutind pe-un nor,

Tot ședea cu pieptu-afară.

Într-o zi, măria sa,

Așa semeț cum era,

Peste umăr se uită

Și îndată raționă:

Trebuie că-s cam valoros,

Tura șade mai în dos,

Chiar și calul e în spate,

Sunt făcut s-ajung departe.

Făcu el un pas în față,

Mai făcu vreo doi sau trei,

Și privind ‘napoi cu greață

Îi văzu pe toți lachei.

Ba se și miră sărmanul

Cum de n-are el coroană,

Deși-i primul în coloană,

Cum, nu-i vede lumea rangul?!

Și cum cugeta acestea,

Un cal iute-i curmă drumul

Și s-a dus pe tablă vestea

C-o să ieși primul din joc

De vei face pe nebunul.

Gălăgie pe hârtie

Două ipoteze se certau de zor

Și aveau impresia că fac treabă bună,

Una se credea un fel de precursor de revizor,

Cealaltă visa că scoate soarele după furtună.

Amândouă, foc și pară, socoteau că au dreptate,

Că fără una sau alta, rațional, nu se mai poate,

Argumente, zarvă mare, socoteli dădeau în pârg,

Zăceau munți de presimțiri despre ce va fi în târg.

Dup-o anumită vreme, larma s-a mai potolit,

Doar un scâncet de necaz se mai auzea mocnit,

Concluzia s-a pronunțat ca la judecătorie:

Toate nu au fost în fapt decât praf de teorie.

Furtună în adâncuri

furtuna-pe-mare

În negura zilelor noastre de apus,

Cete de morți ce simțu-și azvârliră

Vin să ne-nvețe cum și-au dobândit dreptul la viață,

Cerându-i în genunchi mândriei milă.

Cum, n-ați văzut leșuri de existențe

Cum spurcă zorii cu priviri pizmașe?

Parcă din ciudă s-au născut pe-această lume,

Mârșave fapte vin din mințile lor lașe.

N-ar recunoaște-n ruptul capului

Că unicul lor merit e disprețul,

E singurul pe care-l câștigă drept,

Se-mbată cu veninul ocrotit la piept

Și cer urmașilor să le plătească prețul.

Ce hâd morman de inimi crude,

Ce crunt ospăț cu colți pe care-i ascute umbra,

Cum mușcă javrele petale de candoare!

Nu-i nimeni să le strângă-n laț putreziciunea,

Nu-i nimeni să le curme blasfemia?

N-a mai rămas nici o scânteie de ardoare,

Permitem ca din vorbe dulci, sfidând onoarea,

Să fete pe la colțuri infamia?

Unde-i stimabila purtare,

Vorba de duh ce cheamă plecăciunea,

Unde-s virtuțile ce plămădesc cu osteneli recunoștința,

Doar pentru desfătări sacrifică ființa

Ce-are mai scump din ce i-a presărat pe chip minunea?

De câte ori să-nchidem ochii în fața ororii,

Cu câtă josnicie să privim în lături,

De ce să trecem puntea cu rușinea

C-am ridicat în slăvi lucirile comorii?

Ne arde-n tâmplă licărirea-i falsă,

Ne bate pe obraz lumina,

E locul ei acolo sus, pe cer,

Dar noi am vrut-o-n fiecare casă.

Pe boltă e destulă pentru toți,

Ne are-n grijă și cu drag pe fiecare,

Dar noi ne-ascundem sub acoperiș,

Așteptând izbăviri din culmi de felinare.

Frumosul gând răsună-n golul dinlăuntrul nostru,

Copilăria ni-l păstrase pentru când vom crește mari,

Făcut-am imnuri din strigăte de disperare,

Năravului îi devenirăm tributari.

Adio inocență și magie,

V-am sugrumat suflarea din nesocotință,

V-am alungat prin suprimări neîncetate,

De-aceea să vă-ntoarceți nu e cu putință.

Cum de-a ajuns o lespede piatră de temelie,

Ce-acoperă de secole adevărata față,

De ce am cutezat să presărăm minciuni pe glie,

De ce ne-am coborât cu bună știință într-atât,

Încât în fața a ceea ce suntem azi

Ne’nduplecatul viitor rămâne mut?

Suntem groparii viselor ce încolțesc în suflet idealuri,

Rânjim rostogolind frânturile ultimei speranțe,

Se prăvălește morala în urale

La poalele grămezilor de nepăsare.

Nu ne-am născut ca să trăim întocmai până când

Din conștiință lacrima șiroi curgând

Să ne dezvăluie lucida cugetare cum că potul

E numai să te dăruiești deplin,

Să lași întruna de la tine, căci mereu ai totul?

Plânge văzduhul ofilite frumuseți

Zădărnicite-n chip meschin de euri deocheate,

S-a-ntunecat cu dezolare răsăritul,

Jignire i-au adus omagiile trucate.

Mișei mai suntem, fățarnici cu năframă,

În văi ar trebui să tune cuvântările tăioase,

Îndrugăm adevărul într-un aparteu,

În schimb, răsună un blestem pocit

Și sfarmă cântul pâlpâirilor duioase.

Ticăloșie infatuată, ia aminte,

Din cerul înstelat va coborî năprasnica furtună,

Cu străluciri te va orbi sublimul,

Așa, continuă să te-ndopi,

Căci el te va-neca, preaplinul.

Sursă foto:

http://bit.ly/2fX7RQh

Totul vine de sus  

apa-curgatoare

Asta spune râul când coboară la vale – și ploaia, și visul, și inspirația. Tot ce vine de sus ajunge la toată lumea. Tot ce vine de sus se dăruiește deplin, fie că e rază de soare sau sunet de aripi. Dacă putem admira ceea ce vedem înseamnă că suntem capabili să iubim ceea ce simțim.  Simți apa, fără s-o atingi, fără s-o asculți? Ți-ai imaginat cum trăiește o piatră, ce-ar putea gândi ea? Ai urcat până-ntr-acolo unde norul stă față-n față cu răsăritul? Ce schimbi de replici ar putea fi între ei, înainte ca soarele să se arate întregului pământ? Ce bine că nu vom ști niciodată lucrurile astea! Putem visa la ele în fel și chip, ne putem închipui orice. Acest ”orice” e însăși libertatea pură. Firește că visul vine de sus, altfel aspirațiile lui n-ar putea fi atât de înalte. Acolo e lumea rugăminților care s-au ridicat peste puteri, acolo e patria celor ce se-mplinesc fără să fie mai întâi rostite.

 

Un mărăcine la margine de râu de-aș fi,

Și tot aș ști ce-nseamnă să-nflorești,

Un susur blând în mintea unui surd ce desena câmpii

Învie gândul și voința din farmec de povești.

 

Iubită apă, treci iute fără-n urmă să privești,

Se prăvălesc la vale năzuințe,

Prin simplul fapt că te iubesc, îmi dovedești că ești,

Așa-i șoptea din nemișcarea lui eternă,

Plină de patimi și fără de dorințe.

 

Un mal bătrân în care a săpat conștiința

Se pregătea de-o viață să rămână,

Căci îi pleca tot ce-i era mai drag odată cu ființa,

Și iată că din veșnicia de-ntâmplări

Tot clipa rămânea peste suspinul lui stăpână.

Înțelepciunea unui sentiment

copaci-in-ghiveci-natural

 

Până când vă vor smulge într-o doară,

Cu degete ce nu cunosc pesemne mângâierea,

Veți crește ocrotind pacea care-ncolțește pe-un lăsat de seară,

Zdrobind cu plecăciuni stârnite-n pieptul unei adieri

Eul care-și ademenea cu preamăriri puterea.

 

Și ei au brațe, ca și voi; și-n ei roiește seva ca-ntr-o horă,

Și ei se minunează de întinderea albastră care ne veghează,

Și ei au învățat că plânsu-i semn că sufletul ne sângerează,

Însă de-ar fi privit blândețea ca pe-o soră

Mai mare decât tot ce își închipuie că le-aparține,

Ar dărui mai mult decât răsplata ce li se cuvine

Pentru că până la pieire cu sinele-au luptat

Ca frumusețea să le stea în fire.

 

Iertați-i că nu știu să vă iubească,

Nu le încremenește zâmbetul pe buză nici năprasnicul îngheț,

Cum ar putea să îndrăznească să vă prețuiască

De vreme ce-au rămas datori pe veci cu-n ideal măreț?

Călătorie de-o clipă

img_20160825_190702

Acolo sus nu se aude nimic despre dispreț,

nimeni nu știe de vreo laudă sau roluri,

căci nu există țintă, limită sau scop,

sau destinații desemnate de imbolduri.

 

Acolo se întinde simțul unui vis,

nici ploaia n-a-ndrăznit să strecoare-o picătură,

acolo dorul are profunzime de abis,

iar înțelesu-ți iese-n cale ca un vecin în bătătură;

nu-i loc de azi, de vremuri sau de vreme,

de cântec, gânduri sau de semne,

nu-i chip să cauți capătul vreunui fir de sens,

ori să măsori o clipă cu vârful unui puls imens.

 

Acolo s-a ivit un cor de trei suflări

ce-adună tot aproapele din depărtări,

acolo-s aripi ce poartă-n zboruri infinitul,

parcă la fel ca valul ce lucește-n soare,

tăceri care croit-au din bătăi de inimi începutul,

lumini care pictează veșnicia pe un colț de zare.

O lacrimă de veşnicie

O lacrimă de veşnicie

Azi o clipire-a luat cu ea ce-i veşnic,

A răpit picături de rouă şi-mblânziri de fiare,

A luat speranţa-n chipul unui falnic sfeşnic

Şi dus-a fost, fulgerător ca o-ntâmplare.

Să fi dat socoteală zorilor? Nici gând,

Cutezătoare precum slova de pe rând,

Străpunge valuri de vremelnicii fără ecou,

Izbânda îi e vrednică şi neştiută,

O, tu, ovaţie tăcută,

Eşti darul demn de veritabilul erou.

Dar iat-o înălţându-se spre ceruri,

Din genele ce-au ridicat curate lacrimi înspre vârfuri,

În nori văzut-a ce se află mai presus de ţeluri,

Lumina-i arătă grădina florilor de simţuri.

Eternitatea se retrase într-o clipă,

Vru să cuprindă măreţia faptei fără pripă,

Stropind petalele cu picături de rouă,

Clipirea făcuse-o plecăciune pentru totdeauna…

Să dai tot ce-i mai bun din tine nu-i risipă.

Şi nu se va întoarce niciodată

La privirea neclintită care a născut-o,

Pe-atunci acei doi ochi puteau numai să vadă,

De admirat, ştia doar inima să bată.

Dar iată, de zarea-ntinsă fermecată,

Simţind că s-a mişcat ceva în ea deodată,

A lăsat pleoapele să tragă cortina,

Lăsând în urmă umbre de nemărginire,

Cu cea mai blândă înclinare,

Privirea a prins viaţă-ntr-o clipire.

 

Mulţumim doamnei Camelia Alexandru pentru fotografia plină de inspiraţie.

Sursă foto:
http://bit.ly/1Rtya9I