Până când vă vor smulge într-o doară,
Cu degete ce nu cunosc pesemne mângâierea,
Veți crește ocrotind pacea care-ncolțește pe-un lăsat de seară,
Zdrobind cu plecăciuni stârnite-n pieptul unei adieri
Eul care-și ademenea cu preamăriri puterea.
Și ei au brațe, ca și voi; și-n ei roiește seva ca-ntr-o horă,
Și ei se minunează de întinderea albastră care ne veghează,
Și ei au învățat că plânsu-i semn că sufletul ne sângerează,
Însă de-ar fi privit blândețea ca pe-o soră
Mai mare decât tot ce își închipuie că le-aparține,
Ar dărui mai mult decât răsplata ce li se cuvine
Pentru că până la pieire cu sinele-au luptat
Ca frumusețea să le stea în fire.
Iertați-i că nu știu să vă iubească,
Nu le încremenește zâmbetul pe buză nici năprasnicul îngheț,
Cum ar putea să îndrăznească să vă prețuiască
De vreme ce-au rămas datori pe veci cu-n ideal măreț?
