Până când vă vor smulge într-o doară,

Cu degete ce nu cunosc pesemne mângâierea,

Veți crește ocrotind pacea care-ncolțește pe-un lăsat de seară,

Zdrobind cu plecăciuni stârnite-n pieptul unei adieri

Eul care-și ademenea cu preamăriri puterea.

 

Și ei au brațe, ca și voi; și-n ei roiește seva ca-ntr-o horă,

Și ei se minunează de întinderea albastră care ne veghează,

Și ei au învățat că plânsu-i semn că sufletul ne sângerează,

Însă de-ar fi privit blândețea ca pe-o soră

Mai mare decât tot ce își închipuie că le-aparține,

Ar dărui mai mult decât răsplata ce li se cuvine

Pentru că până la pieire cu sinele-au luptat

Ca frumusețea să le stea în fire.

 

Iertați-i că nu știu să vă iubească,

Nu le încremenește zâmbetul pe buză nici năprasnicul îngheț,

Cum ar putea să îndrăznească să vă prețuiască

De vreme ce-au rămas datori pe veci cu-n ideal măreț?