La limita dintre o neînsuflețire și alta s-au strâns câteva boabe de nisip, vântul le adusese ca să-și vegheze strămoșii. Întunecata coptură înghițise milioane de pietre, astfel că asfaltul putea fi denumit cimitirul lor. Dar nu pentru bocet se aflau acolo, deși lacrimile se regăsesc în cele mai multe dintre sclipiri. S-au strâns la un loc, așa cum le stă bine celor ce simt la fel. Încet-încet, cu ritmul tihnit al tuturor celor care cresc în legea lor, au format un pârâu de nisip. Chiar dacă nu curgea continuu, pârâul lor simboliza fărâma de eternitate ce însemna viața lor și amintea că nu există nici un loc fără un strop de speranță. Sentimentul că aparțin întru totul vieții le-a unit într-o cunună ce dăruia inimi trecătorilor și nu-i ocolea nici pe cei care și le împietriseră pe ale lor.
natura vie
Înțelepciunea unui sentiment
Până când vă vor smulge într-o doară,
Cu degete ce nu cunosc pesemne mângâierea,
Veți crește ocrotind pacea care-ncolțește pe-un lăsat de seară,
Zdrobind cu plecăciuni stârnite-n pieptul unei adieri
Eul care-și ademenea cu preamăriri puterea.
Și ei au brațe, ca și voi; și-n ei roiește seva ca-ntr-o horă,
Și ei se minunează de întinderea albastră care ne veghează,
Și ei au învățat că plânsu-i semn că sufletul ne sângerează,
Însă de-ar fi privit blândețea ca pe-o soră
Mai mare decât tot ce își închipuie că le-aparține,
Ar dărui mai mult decât răsplata ce li se cuvine
Pentru că până la pieire cu sinele-au luptat
Ca frumusețea să le stea în fire.
Iertați-i că nu știu să vă iubească,
Nu le încremenește zâmbetul pe buză nici năprasnicul îngheț,
Cum ar putea să îndrăznească să vă prețuiască
De vreme ce-au rămas datori pe veci cu-n ideal măreț?
O margine de drum în mijlocul atenţiei
Liniştea poate fi deplină şi în plin vacarm. Ea nu provine din lipsa sunetului, ci din echilibru, din iubire. Numai deschiderea sufletului poate înfăptui unirea cu universul. E nevoie să deschizi uşa unei încăperi imense pentru a putea primi înăuntru esenţa armoniei nemărginite.
Trei destine pe un fir de şanţ sau destul loc sub soare într-un semicerc de nouă centimetri. Şi noi, care nu ajungem la înălţimea copacilor nici fizic, cutezăm să declarăm cu neobrăzare: sunt prea mulţi oameni, prea mulţi fazani, prea multe vulpi, prea multe lăcuste, prea mulţi dihori. Nici o altă vieţuitoare de pe planetă nu ar putea-o considera pe alta dăunătoare, dimpotrivă, ea ştie că undeva o altă existenţă depinde de ea.
Să privim de sus perfecţiunea ne poate da încredere, dar e mai important să căpătăm curaj pentru a ne ridica faptele la nivelul ei.
Patru roţi, două picioare şi crengi pentru-mbrăţişare.
Oamenii merg înainte, copacii tot în sus.







