Azi o clipire-a luat cu ea ce-i veşnic,

A răpit picături de rouă şi-mblânziri de fiare,

A luat speranţa-n chipul unui falnic sfeşnic

Şi dus-a fost, fulgerător ca o-ntâmplare.

Să fi dat socoteală zorilor? Nici gând,

Cutezătoare precum slova de pe rând,

Străpunge valuri de vremelnicii fără ecou,

Izbânda îi e vrednică şi neştiută,

O, tu, ovaţie tăcută,

Eşti darul demn de veritabilul erou.

Dar iat-o înălţându-se spre ceruri,

Din genele ce-au ridicat curate lacrimi înspre vârfuri,

În nori văzut-a ce se află mai presus de ţeluri,

Lumina-i arătă grădina florilor de simţuri.

Eternitatea se retrase într-o clipă,

Vru să cuprindă măreţia faptei fără pripă,

Stropind petalele cu picături de rouă,

Clipirea făcuse-o plecăciune pentru totdeauna…

Să dai tot ce-i mai bun din tine nu-i risipă.

Şi nu se va întoarce niciodată

La privirea neclintită care a născut-o,

Pe-atunci acei doi ochi puteau numai să vadă,

De admirat, ştia doar inima să bată.

Dar iată, de zarea-ntinsă fermecată,

Simţind că s-a mişcat ceva în ea deodată,

A lăsat pleoapele să tragă cortina,

Lăsând în urmă umbre de nemărginire,

Cu cea mai blândă înclinare,

Privirea a prins viaţă-ntr-o clipire.

 

Mulţumim doamnei Camelia Alexandru pentru fotografia plină de inspiraţie.

Sursă foto:
http://bit.ly/1Rtya9I